Σταυρος, «μωρια» και «δυναμις»
Σεπ 8th, 2010 | 
Filed under: Român (ROYMANIKA), εορτολογιο
Ὕψωσις τοῦ Τιμίου Σταυροῦ
14 Σεπτεμβρίου
Σταυρος, «μωρια» και «δυναμις»
Ἀδελφοί, «ὁ λόγος ὁ τοῦ σταυροῦ τοῖς μὲν ἀπολλυμένοις μωρία ἐστί, τοῖς δὲ σῳζομένοις ἡμῖν δύναμις Θεοῦ ἐστι» (Α΄ Κορ. 1,18)
ΕΟΡΤΗ τοῦ σταυροῦ, ἀγαπητοί μου. Πανηγυρίζουμε τὸ ἱστορικὸ ἐκεῖνο γεγονὸς κατὰ τὸ ὁποῖο ἡ ἁγία Ἑλένη μετέβη στοὺς ἁγίους Τόπους, ἔσκαψε βαθειὰ στὸν Κρανίου τόπον, βρῆκε τὸν τίμιο σταυρό, καὶ σὰν σήμερα ὁ τίμιος σταυρὸς ὑψώθηκε, ἐνῷ χιλιάδες λαὸς προσηύχετο καὶ ἔλεγε τὸ «Κύριε, ἐλέησον».
Περὶ σταυροῦ ὁμιλεῖ σήμερα τὸ εὐαγγέλιο, περὶ σταυροῦ καὶ ὁ ἀπόστολος. Ἀλλὰ ὁ ἀπόστολος μᾶς λέει κάτι πολὺ παράξενο, καὶ ἐπ’ αὐτοῦ θέλω τώρα νὰ προσέξετε.
* * *
«Ὁ λόγος ὁ τοῦ σταυροῦ», λέει, τὸ κήρυγμα γιὰ τὸ σταυρὸ δηλαδή, γιὰ ἄλλους μὲν εἶνε «μωρία» γιὰ ἄλλους εἶνε «σοφία καὶ δύναμις» (Α΄ Κορ. 1,18). Περίεργος λόγος. Τὸ ἴδιο πρᾶγμα εἶνε καὶ γλυκὸ καὶ ξινό; Πῶς γίνεται αὐτό; Ὁ λόγος γιὰ τὸ σταυρὸ ἢ θὰ εἶνε μωρία καὶ ὄχι σοφία, ἢ θὰ εἶνε σοφία καὶ ὄχι μωρία· καὶ ἢ θὰ εἶνε ἀδυναμία καὶ ὄχι δύναμις, ἢ θὰ εἶνε δύναμις καὶ ὄχι ἀδυναμία. Καὶ ὅμως τὰ δύο αὐτὰ ἀντίθετα πράγματα συμπίπτουν στὸ σταυρὸ τοῦ Κυρίου. Ποιά ἆραγε νὰ εἶνε ἡ αἰτία τῶν ἀντιθέτων αὐτῶν φαινομένων;
Γιὰ νὰ σᾶς δώσω μιὰ ἰδέα τῆς ἀντιθέσεως ποὺ παρατηρεῖται στὸ σταυρό, ἀναφέρω ἕνα παράδειγμα. Εἶνε ὁ ἥλιος. Βγαίνει ὁ ἥλιος· οἱ ἀκτῖνες του πέφτουν στὸ κερὶ καὶ τὸ κερὶ λειώνει· οἱ ἴδιες ἀκτῖνες πέφτουν στὴ λάσπη καὶ ἡ λάσπη γίνεται τοῦβλο. Φταίει ὁ ἥλιος; Ὄχι. Τὸ κερὶ ἔχει τὴν ἰδιότητα, ἅμα ἀνταμώνῃ μὲ τὸν ἥλιο νὰ μαλακώνῃ, ἡ λάσπη ἔχει τὴν ἰδιότητα, ἅμα ἀνταμώνῃ μὲ τὸν ἥλιο νὰ σκληρύνεται. Ἐξαρτᾶται ἀπὸ τὸ ὑλικὸ καὶ τὶς ἰδιότητές του. Ἔτσι καὶ ὁ σταυρός· ὁ ἴδιος, σὰν ἥλιος ποὺ φωτίζει τὸν κόσμο, γιὰ ἄλλους εἶνε μωρία, γιὰ ἄλλους εἶνε δύναμις καὶ σοφία.
Εἶνε «μωρία» ὁ σταυρός, ἀνοησία, κάτι τὸ ἀνόητο. Ποιοί τὸ ἔλεγαν αὐτό; γιὰ ποιούς ἦταν «μωρία»; Γιὰ τοὺς Ἰουδαίους. Οἱ Ἰουδαῖοι δὲ μποροῦσαν νὰ φανταστοῦν ποτέ, ὅτι ἕνας Θεὸς θὰ ἔφτανε σὲ τέτοια μεγάλη ἀδυναμία, ὥστε νὰ πεθάνῃ πάνω σ’ ἕνα σταυρὸ καὶ νὰ γίνῃ ἀντικείμενο γέλωτος καὶ εἰρωνειῶν. Οἱ Ἕλληνες πάλι, ποὺ φαντάζονταν τοὺς θεούς των ν’ ἀστράφτουν καὶ νὰ βροντοῦν ἀπὸ τὴν κορυφὴ τοῦ Ὀλύμπου, δὲ μποροῦσαν νὰ συμβιβάσουν τὴ θεϊκὴ δύναμι μὲ τὴν ἀδυναμία ἑνὸς σταυρωμένου. Γι’ αὐτὸ τὸ κήρυγμα τοῦ Ἐσταυρωμένου τοὺς φαινόταν «μωρία», ἀνόητο.
Ἀλλὰ καὶ γιὰ κάποιους ἄλλους, μέχρι σήμερα, τὸ κήρυγμα γιὰ τὸ σταυρὸ εἶνε μωρία. Ὑπάρχουν ἄνθρωποι ποὺ ἅμα δοῦν ἕνα κορίτσι ἢ ἕνα ἀγόρι, ἕναν ἄνθρωπο γενικά, νὰ πηγαίνῃ κοντὰ στὸ Θεὸ καὶ στὴν Ἐκκλησία, νὰ ἐξομολογῆται, νὰ κοινωνῇ, ν’ ἀνοίγῃ τὸ Εὐαγγέλιο, λένε εἰρωνικῶς· Πάει, χάζεψε, τοῦ ἔστριψε, εἶνε τρελλός, χαζός, ἀνόητος…· ὅ,τι λέει σήμερα ὁ ἀπόστολος. Τὸ κήρυγμα τοῦ σταυροῦ γι’ αὐτοὺς εἶνε μιὰ ἀνοησία, μιὰ βλακεία, ὅπως τότε γιὰ τοὺς Ἰουδαίους. Ἀλλὰ τὸ ἴδιο κήρυγμα, ἐνῷ γι’ αὐτοὺς εἶνε τρέλλα, γιὰ ἄλλους εἶνε σοφία καὶ «δύναμις Θεοῦ».
«Δύναμις Θεοῦ»! Πῶς εἶνε «δύναμις Θεοῦ»; Παρατηρῆστε νὰ δῆτε. Στὰ παλιὰ τὰ χρόνια ὑπῆρχαν τόσοι ἀρχαῖοι διδάσκαλοι – ἂς μὴν ποῦμε τὰ ὀνόματά τους. Προσπάθησαν νὰ σώσουν τὸν κόσμο. Τί κατώρθωσαν; Τίποτα, ἀπολύτως τίποτα. Δὲν μπόρεσαν νὰ διορθώσουν οὔτε τὴ γυναῖκα τους, οὔτε τὸ παιδί τους, οὔτε τὸ γείτονά τους, οὔτε τὸν ἑαυτό τους. Ἦταν ἀδύνατοι. Γιά ἰδέστε τώρα· ἀπὸ τὴν ὥρα ποὺ ὑψώθηκε ὁ σταυρὸς τοῦ Κυρίου τί ἀλλαγὴ παρατηρεῖται! Δεξιά του εἶνε ἕνας λῃστὴς βουτηγμένος στὰ αἵματα τῶν ἐγκλημάτων ποὺ ἔκανε. Τίποτα δὲν τὸν διώρθωσε· οὔτε οἱ συμβουλὲς τῆς μάνας καὶ τοῦ πατέρα του, οὔτε ὁ φόβος τῶν κρατικῶν ὀργάνων, οὔτε οἱ φυλακὲς καὶ τὰ σίδερα, οὔτε ὁ βούρδουλας καὶ αὐτὴ ἡ θανατικὴ ποινή, τίποτα. Μόλις ὅμως ἔπεσαν στὴν καρδιά του οἱ θεϊκὲς ἀκτῖνες τοῦ Ἐσταυρωμένου, ἄλλαξε· ὁ ἥλιος Χριστὸς μαλάκωσε τὴ σκληρὴ καρδιά του ―διότι στὸ βάθος εἶχε καλὴ διάθεσι― καὶ αὐτὸς ποὺ τίποτα δὲ μποροῦσε νὰ τὸν διορθώσῃ, βλέπεις τώρα νὰ μετανοῇ καὶ νὰ γίνεται ἅγιος. Ναί· ἡ δύναμις τοῦ σταυροῦ τὸν διώρθωσε.
Καὶ δὲν εἶνε μόνο αὐτός. Ἀπ’ τὸν καιρὸ ποὺ ὑψώθηκε ὁ σταυρὸς πολλὰ τέτοια θαύματα, ἠθικὰ καὶ πνευματικά, σημειώθηκαν μέσα στὴν ἱστορία. Ἄνθρωποι ποὺ ἦταν θυμώδεις καὶ ὀργίλοι ἔγιναν πρᾶοι, ἄνθρωποι ποὺ ἦταν φιλάργυροι ἔγιναν ἐλεήμονες, ἄνθρωποι ἐγωϊσταὶ καὶ ὑπερήφανοι ἔγιναν ταπεινοί, ἄνθρωποι ἀκρατεῖς καὶ λάγνοι ἔγιναν ἐγκρατεῖς καὶ σώφρονες. Αὐτὲς τὶς μεταβολὲς ἔφερε ὁ τίμιος σταυρός, ποὺ εἶνε τὸ κέντρο τῶν μεγάλων ἀλλοιώσεων, εἶνε «δύναμις Θεοῦ».
Γιὰ νὰ καταλάβουμε κάπως τὰ ἀνεκτίμητα αὐτὰ λόγια τοῦ ἀποστόλου, ποὺ μέχρι σήμερα ἐκπληρώνονται, ὅτι γιὰ ἄλλους μὲν τὸ κήρυγμα τοῦ σταυροῦ εἶνε ἀνοησία καὶ γιὰ ἄλλους εἶνε σοφία καὶ δύναμις, ἀναλόγως τῆς διαθέσεως τοῦ ἀνθρώπου, γιὰ νὰ καταλάβουμε ποιά εἶνε ἡ δύναμις τοῦ σταυροῦ, ἀναφέρω ἕνα παράδειγμα ποὺ συνέβη στὴν Ἀγγλία. Ἐκεῖ, κοντὰ στὴ θάλασσα, ἦταν ἕνας μεγάλος βράχος, ποὺ ἔπρεπε νὰ μετακινηθῇ. Μαζεύτηκαν πολλοὶ καὶ προσπάθησαν νὰ τὸν κυλίσουν, μὰ δὲν τὸ κατώρθωσαν. Τότε ἔφεραν ἕνα γερανό. Ὁ γερανὸς ἔπιασε τὸ βράχο, καὶ μὲ τὸ πάτημα ἑνὸς κουμπιοῦ ὁ βράχος ξεκόλλησε καὶ σηκώθηκε ψηλὰ σὰ νά ’ταν χαλικάκι. Θαύμασαν ὅλοι, πῶς ὁ γερανὸς σήκωσε τὸ βράχο, ποὺ δὲν μποροῦσαν νὰ τὸν κουνήσουν ἑκατὸ ἄνθρωποι. Τὴν ὥρα ἐκείνη ἕνας ἀπ’ αὐτοὺς πῆρε τὸ θάρρος, στράφηκε πρὸς τοὺς ἄλλους, ποὺ ἔμεναν ἀκόμη ἔκπληκτοι ἀπὸ τὸ παράδοξο θέαμα (τότε γιὰ πρώτη φορὰ γινόταν χρῆσι γερανοῦ) καὶ τοὺς εἶπε· Θαυμάζετε αὐτὸ τὸ πρᾶγμα; θαυμάζετε, πῶς τὸ μηχάνημα αὐτό, ὁ γερανός, πῆρε τὸ βράχο καὶ τὸν ὕψωσε ψηλὰ σὰ νά ’ταν ἕνα ἐλαφρὸ χαλικάκι; Ἐγὼ ἔχω νὰ σᾶς πῶ ἕνα ἄλλο πιὸ θαυμαστὸ πρᾶγμα. ―Πιὸ θαυμαστό; ―Πιὸ θαυμαστό· ἀκοῦστε. Ἐμένα μὲ ξέρετε πολὺ καλά. Ξέρετε, ὅτι μέχρι πρὶν λίγο καιρὸ ἤμουν ἕνας μέθυσος· πήγαινα τὴ νύχτα στὶς ταβέρνες, ἔβγαινα ἀπὸ ᾽κεῖ ἀργά, πήγαινα στὸ σπίτι, χτυποῦσα τὴ γυναῖκα μου, τυραννοῦσα τὰ παιδιά μου· ζοῦσα ἕνα βίο ἀνήθικο καὶ φαῦλο, καὶ πότε ἔμπαινα στὶς φυλακές, πότε γύριζα δεξιὰ κι ἀριστερά. Τώρα, ἀπ’ τὸν καιρὸ ποὺ ἄνοιξα τὸ Εὐαγγέλιο καὶ πίστεψα στὸ Χριστό, ἄλλαξα. Ἐγὼ ἤμουν ὁ βράχος, καὶ ὁ γερανὸς εἶνε ὁ σταυρὸς τοῦ Κυρίου!…
Ὡραία εἰκόνα αὐτή. Ὁ σταυρὸς τοῦ Χριστοῦ εἶνε ὁ πανίσχυρος γερανός. Κι ὅπως ὁ γερανὸς χαμηλώνει καὶ πιάνει τὰ βάρη, ὅσο μεγάλα κι ἂν εἶνε, καὶ τὰ ὑψώνει ψηλὰ μὲ εὐκολία, ἔτσι καὶ ὁ σταυρός. Ἂς εἶνε ἕνας ἄνθρωπος ὁσονδήποτε βεβαρημένος ἀπὸ ἁμαρτήματα· ἡ δύναμις τοῦ Θεοῦ, καὶ βράχος καὶ βουνὸ ὁλόκληρο ἀκόμα νὰ εἶνε τὰ ἁμαρτήματά του, μπορεῖ νὰ τὸν σηκώσῃ μὲ τὸ γερανὸ τοῦ σταυροῦ τοῦ Κυρίου. Μ’ αὐτὸν ὁ Χριστὸς ἁρπάζει τοὺς ἁμαρτωλοὺς καὶ τοὺς ὑψώνει μέχρι τὰ οὐράνια. Γι’ αὐτὸ στοὺς ὕμνους τοῦ ἑσπερινοῦ ἀκοῦμε· Χαῖρε, σταυρέ, διὰ τοῦ ὁποίου «ὑψώθημεν ἀπὸ γῆς πρὸς οὐράνια» (ἀπόστ.).
* * *
Σεῖς, ἀγαπητοί μου, ἐλπίζω ὅτι δέχεστε τὸ κήρυγμα τοῦ σταυροῦ καὶ σέβεστε βαθύτατα τὸ μυστήριο τοῦ σταυροῦ. Δὲν εἶστε ἀπὸ ’κείνους ποὺ κοροϊδεύουν τὸ μυστήριο. Ἀντιθέτως, εἶστε πιστοὶ καὶ εὐσεβεῖς Χριστιανοί. Πιστεύετε στὸ Χριστό, μετανοεῖτε γιὰ τ’ ἁμαρτήματά σας, ἐξομολογεῖσθε σὲ πνευματικὸ πατέρα, κοινωνεῖτε τὸ ἅγιο σῶμα καὶ τὸ τίμιο αἷμα του. Ὁ κόσμος, οἱ κυνηγοὶ τῶν διασκεδάσεων οἱ μοντέρνοι θαμῶνες τῶν νυκτερινῶν κέντρων καὶ τοῦ χαρτοπαιγνίου, μπορεῖ νὰ σᾶς θεωροῦν χαζούς. Δὲν εἶστε χαζοί. Εἶστε εὐφυεῖς, εἶστε οἱ ἄνθρωποι ποὺ συνέλαβαν τὸ νόημα τῆς ζωῆς. Χαζοὶ καὶ ἀνόητοι καὶ τρελλοὶ καὶ κατευθυνόμενοι πρὸς τὴν αἰώνια ἀπώλεια εἶνε αὐτοὶ ποὺ δὲν πιστεύουν στὸ Χριστό. Συνεπῶς, ἐὰν ὁποιοσδήποτε, εἴτε σύζυγος εἴτε συγγενὴς εἴτε γείτονας εἴτε γειτόνισσα, σᾶς λέῃ, Γιατί δὲν συμμετέχετε στὴ ζωὴ τοῦ κόσμου ἀλλὰ χάνετε τὶς εὐκαιρίες νὰ χαρῆτε καὶ περνᾶτε τὸν καιρό σας ἀσκόπως πιστεύοντας στὸ Χριστό, ἐσεῖς αὐτὰ μὴν τὰ ὑπολογίζετε. Νὰ τό ᾽χετε καμάρι καὶ παράσημο αὐτὸ τὸν χαρακτηρισμό. Διότι τὸ βλέπετε ὅτι, ἀπὸ τὴν ἐποχὴ τοῦ ἀποστόλου Παύλου, ὁ λόγος τοῦ σταυροῦ γιὰ ἄλλους μὲν ἦταν «μωρία», γιὰ ἄλλους ἦταν «σοφία καὶ δύναμις».
Εἴθε ὁ τίμιος σταυρὸς νὰ μᾶς ἐνισχύῃ, ὥστε νὰ προχωροῦμε συνεχῶς ἀπὸ πρόοδο σὲ πρόοδο καὶ ἀπὸ ἀρετὴ σὲ ἀρετή, μέχρις ὅτου καταλήξουμε στὴ βασιλεία τοῦ Θεοῦ, τῆς ὁποίας εἴθε ὅλοι ν’ ἀξιωθοῦμε διὰ τῆς λυτρωτικῆς θυσίας καὶ τῆς ἀναστάσεως τοῦ Κυρίου ἡμῶν Ἰησοῦ Χριστοῦ.
† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος
(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναό της Μεταμορφώσεως του Σωτῆρος στο Ὑψώματος 1020 14-9-1974)
_________________
ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ
_________________
Predică a Mitropolitului Augustin de Florina
la Înălţarea Cinstitei Cruci
– 14 septembrie –
CRUCEA – „NEBUNIE” ŞI „PUTERE”
Fraţilor, „cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1,18)
Sărbătoare a crucii, iubiţii mei. Prăznuim acel eveniment istoric când Sfânta Elena s-a dus la Sfintele Locuri, a săpat adânc în locul Căpăţânii şi a aflat Cinstita Cruce, şi pentru că astăzi Cinstita Cruce a fost înălţată în timp ce mii de oameni se rugau şi spuneau „Doamne, miluieşte!”.
Despre cruce vorbeşte astăzi Evanghelia, despre cruce şi Apostolul. Dar Apostolul ne spune ceva foarte ciudat şi asupra acestui lucru vreau acum să fiţi atenţi.
***
„Cuvântul crucii”, zice, adică propovăduirea despre cruce pentru unii este „nebunie”, iar pentru alţii este „înţelepciune şi putere” (I Corinteni 1,18). Ciudat cuvânt. Acelaşi lucru este şi dulce şi acru? Cum se poate asta? Cuvântul despre cruce sau va fi nebunie şi nu înţelepciune, sau va fi înţelepciune şi nu nebunie. Şi: sau va fi neputinţă şi nu putere, sau va fi putere şi nu neputinţă. Şi cu toate acestea aceste două lucruri opuse coincid în crucea Domnului. Oare care să fie cauza acestor părute antiteze)?
Ca să vă dau o idee a antitezei care se observă în cruce menţionez un exemplu. Este soarele. Răsare soarele. Razele lui cad pe ceară şi ceara se topeşte; aceleaşi raze cad în noroi şi noroiul se face cărămidă. E de vină soarele? Nu. Ceara are însuşirea ca îndată ce se întâlneşte cu soarele să se înmoaie, iar noroiul are însuşirea, ca îndată ce se întâlneşte cu soarele, să se întărească. Depinde de materie şi de însuşirile ei. Aşa şi crucea. Este la fel ca soarele care luminează lumea, pentru unii este nebunie, iar pentru alţii este putere şi înţelepciune.
Crucea este „nebunie”, nerozie, neghiobie. Cine spunea asta? Pentru cine era „nebunie”? Pentru iudei. Iar iudeii nu puteau să-şi imagineze vreodată că un Dumnezeu va ajunge într-o atât de mare neputinţă, încât să moară sus pe o cruce şi să devină obiect de râs şi al ironiilor. Elinii, iarăşi, care îşi imaginau pe zeii lor fulgerând şi tunând din vârful Olimpului, nu puteau să împace puterea divină cu neputinţa unui răstignit. De aceea, propovăduirea Celui Răstignit le părea „nebunie”, o nerozie.
Dar şi pentru alţii, până astăzi, propovăduirea despre cruce este nebunie. Există oameni care, dacă văd o fată sau un băiat, un om, în general, că se apropie Dumnezeu şi de Biserică, că se spovedeşte, că se împărtăşeşte, că deschide Evanghelia, zic ironic: Gata, a luat-o razna, e nebun, prost, neghiob…; tot ce zice astăzi Apostolul. Propovăduirea crucii pentru ei este o nebunie, o tâmpenie, cum era atunci pentru iudei. Dar aceeaşi propovăduire, dacă pentru unii era nebunie, pentru alţii este „înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu”.
„Putere a lui Dumnezeu”! Cum este „putere a lui Dumnezeu”? Fiţi atenţi ca să vedeţi. În anii de demult au existat atât de mulţi dascăli antici – să nu le spunem numele. Au încercat să salveze lumea. Ce-au izbutit? Nimic, absolut nimic. N-au putut să îndrepteze nici pe femeia lor, nici pe copilul lor, nici pe vecinul lor, nici pe ei înşişi. Erau neputincioşi. Ia priviţi acum: din momentul în care s-a înălţat crucea Domnului, ce schimbare se observă! În dreapta Lui este un tâlhar afundat în sângele crimelor pe care le-a făcut. Nimic nu l-a îndreptat; nici sfaturile mamei şi ale tatălui lui, nici teama de organele de stat, nici închisorile şi obezile, nici biciul şi nici chiar pedeapsa cu moartea, nimic. Cu toate acestea, imediat ce au căzut în inima lui razele cele dumnezeieşti ale Celui Răstignit, s-a schimbat. Soarele-Hristos a înmuiat inima lui învârtoşată – pentru că în adânc avea o dispoziţie bună – şi pe cel pe care nimic nu putea să-l îndrepte, îl vezi acum pocăindu-se şi devenind sfânt. Da. Puterea crucii l-a îndreptat.
Şi nu este doar asta. Din vremea în care s-a înălţat crucea multe astfel de minuni, morale şi duhovniceşti, au fost consemnate în istorie. Oameni care erau mânioşi şi irascibili au devenit blânzi, oameni care erau iubitori de arginţi au devenit milostivi, oameni care erau egoişti şi mândri au devenit smeriţi, oameni necumpătaţi şi desfrânaţi au devenit înfrânaţi şi cumpătaţi. Aceste schimbări le-a adus cinstita Cruce, care este centrul marilor leziuni, este „puterea lui Dumnezeu”.
Ca să înţelegem întrucâtva aceste nepreţuite cuvinte ale Apostolului, care se împlinesc până astăzi, că pentru unii propovăduirea Crucii este nebunie, iar pentru alţii este înţelepciune şi putere, proporţional cu dispoziţia omului, ca să înţelegem care este puterea Crucii, aduc un exemplu care s-a întâmplat în Anglia. Acolo, aproape de mare era o stâncă mare, care trebuia să fie mutată. S-au adunat mulţi şi au încercat să o rostogolească, dar nu au reuşit. Atunci au adus o macara. Macaraua a prins stânca şi prin apăsarea unui buton stânca s-a desprins şi a fost ridicată la înălţime ca şi cum ar fi fost o pietricică. S-au minunat toţi cum macaraua a ridicat stânca, pe care nu au putut-o mişca o sută de oameni. În acel moment, unul dintre ei a prins curaj, s-a întors către ceilalţi, care rămăseseră încă uimiţi de ciudata privelişte (atunci pentru prima oară se utiliza macaraua) şi le-a spus: Vă minunaţi de acest lucru? Vă minunaţi că această maşină, macaraua, a luat stânca şi a ridicat-o la înălţime ca şi cum ar fi o uşoară pietricică? Eu am să vă spun un alt lucru mai minunat. – Mai minunat? – Mai minunat. Ascultaţi. Pe mine mă ştiţi foarte bine. Ştiţi că până acum, puţin timp, am fost un beţiv. Mergeam noaptea în crâşme, ieşeam de acolo târziu, mergeam acasă, îmi băteam femeia, îmi tiranizam copiii. Am trăit o viaţă imorală şi necinstită. Şi când intram în la închisoare, când mă suceam în dreapta şi în stânga. Acum, din clipa în care am deschis Evanghelia şi am crezut în Hristos, m-am schimbat. Eu eram stânca, şi macaraua este Crucea Domnului!…
Este frumoasă imaginea aceasta. Crucea lui Hristos este o macara atotputernică. Şi precum macaraua se apleacă şi prinde greutăţile, oricât de mari ar fi, şi le ridică la înălţime cu uşurinţă, aşa şi Crucea. Poate să fie un om oricât de îngreuiat de păcate. Puterea lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi păcatele lui şi stâncă şi munte întreg, poate să le ridice cu macaraua Crucii Domnului. Cu aceasta Hristos îi apucă pe păcătoşi şi-i înalţă până în ceruri. Pentru aceasta, la imnele Vecerniei auzim: „Bucură-te, Cruce prin care ne-am ridicat de pe pământ la ceruri” (Stihoavnă).
***
Voi, iubiţii mei, sper că primiţi propovăduirea Crucii şi cinstiţi profund taina Crucii. Nu sunteţi din cei care batjocoresc taina. Dimpotrivă, sunteţi creştini credincioşi şi binecinstitori. Credeţi în Hristos, pocăiţi-vă pentru păcatele voastre. Mărturisiţi-vă părintelui vostru duhovnicesc, împărtăşiţi-vă cu Sfântul Trup şi Cinstitul Lui Sânge. Lumea, vânătorii de distracţii, modernii clienţi ai cluburilor de noapte şi ai jocurilor de cărţi, poate să vă considere proşti. Nu sunteţi proşti, sunteţi inteligenţi. Sunteţi oameni care au înţeles sensul vieţii. Proşti şi neghiobi şi nebuni, care se îndreaptă spre pierzarea cea veşnică, sunt cei care nu cred în Hristos. Prin urmare, dacă oricine, fie soţ, fie rudă, fie vecin, fie vecină vă spune: De ce nu participaţi la viaţa lumii, pierdeţi prilejurile de a vă bucura şi vă petreceţi vremea inutil, crezând în Hristos, voi nu luaţi în calcul aceste vorbe. Această caracterizare s-o aveţi drept laudă şi medalie. Pentru că vedeţi, din epoca Apostolului Pavel, cuvântul Crucii pentru unii era „nebunie”, iar pentru alţii era „înţelepciune şi putere”.
Fie ca cinstita Cruce să ne întărească, aşa încât să înaintăm continuu din putere în putere şi din virtute în virtute până ce vom ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu, căreia fie ca toţi să ne învrednicim prin jertfa izbăvitoare şi prin învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
†Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotis, în Biserica Schimbării la Faţă a Mântuitorului, 14.09.1974)
Add A Comment
You must be logged in to post a comment.