MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

21 februarie:

Omilie la pomenirea Sfântului Evstatie,

„Adevărul va străluci”

Iubiţii mei, cei care merg regulat la biserică şi urmăresc Dumnezeiasca Liturghie aud Crezul. În vremurile de demult Crezul nu-l spunea doar cântăreţul, ci îl spunea toată Biserica, iar în Biserica Rusă până astăzi, când spun Crezul, toţi îngenunchează. Este unul din cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii. Este ca şi cum s-ar înălţa în clipa aceea steagul Bisericii. Şi steagul ei este Crezul. Prin Crez mărturisim credinţa noastră în Treimea-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi ne delimităm de toate celelalte religii, dar şi de biserica papistaşă (romano-catolică), care a adăugat în Crez cuvinte care nu existau în original. Crezul acesta se aude de veacuri în Biserica Ortodoxă şi se va auzi până la sfârşitul veacurilor. Crezul are o istorie. S-a scris în anul 325 d.Hr. S-a scris de către Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care s-au adunat la cel dintâi Sobor Ecumenic de la Niceea, în Asia Mică, şi au condamnat pe Arie. Acest eretic nega dumnezeirea lui Hristos şi negându-l pe Hristos, nega şi Sfânta Treime, iar învăţătura lui sfârşea în idolatrie.
Crezul l-au scris 318 Sfinţi Părinţi. Între ei erau şi Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie şi alţi Sfinţi Părinţi, care în anii prigoanelor fuseseră întemniţaţi pentru Hristos şi suferiseră înfricoşătoare chinuri din partea prigonitorilor credinţei. Între Sfinţii Părinţi care au semnat Crezul a fost şi Sfântul Evstatie, care este sărbătorit pe 21 februarie. Sfântului Evstatie deci îi vom închina această predică.

***

Sfântul Evstatie s-a născut în Asia Mică în 260 d.Hr. A fost hirotonit preot şi a slujit Ortodoxia în Halepi din Siria ca preot şi episcop. Mai târziu a fost ales episcop şi în marea cetate a Răsăritului, în Antiohia. Se distingea prin virtutea şi credinţa sa. Ca episcop a luat parte la primul Sinod Ecumenic şi a susţinut cu putere dogma Sfintei Treimi, contribuind la condamnarea lui Arie. De aceea, partizanii lui Arie, clerici şi laici, îl urau mult şi hotărâseră să-l răstoarne din tron. Aşadar l-au învinuit că este duşman al statului, că o denigrează pe mama împăratului, iar cel mai grav că a căzut în păcatul desfrânării. Duşmanii lui siniştri au găsit o femeie stricată, i-au dat bani mulţi şi i-au spus să se înfăţişeze înaintea sinodului, să ţină în braţe un copil şi să strige că acest copil l-a născut cu Evstatie. Neruşinata femeie s-a dus la sinodul care-l judeca pe sfânt. La sinod cei mai mulţi episcopi erau prieteni ai lui Arie şi duşmani de moarte ai Sfântului Evstatie. Fără să cerceteze au primit învinuirea ca adevărată şi l-au caterisit. L-au convins şi pe împărat că Evstatie este duşman al statului, iar împăratul l-a trimis în exil în Tracia, lângă râul Evros. Acolo, a rămas exilat mulţi ani şi acolo a murit departe de turma sa, pe care atât de mult a iubit-o şi care atât de mult îl preţuia. Atât de mult îl iubeau creştinii din Antiohia, încât când s-a dus alt episcop să-i succeadă, creştinii nu l-au recunoscut ca episcop canonic, ci au rămas credincioşi episcopului lor eroic. Noi, spuneau, episcop îl avem pe Evstatie, pe nimeni altul nu recunoaştem.
Sfântul Evstatie, precum am văzut, a fost clevetit şi condamnat ca desfrânat, dar Dumnezeu, care urăşte minciuna şi clevetirea, nu l-a lăsat pe sfânt neocrotit. În timp ce sfântul era în exil şi fiii lui duhovniceşti se tânguiau pentru părintele lor duhovnicesc, Dumnezeu a făcut minunea: femeia, care îl clevetise pe sfânt şi îndrăznise să se prezinte la tribunalul bisericesc şi să strige că sfântul a făcut păcat cu ea şi ea a născut un copil, această femeie neruşinată a căzut într-o grea boală. O durea îngrozitor. Înainte de moarte a conştientizat marele ei păcat şi a făcut spovedanie publică. Să audă asta toţi câţi păcătuiesc – şi cine nu păcătuieşte? – şi nu se duc la duhovnic să-şi spună păcatele! Să audă ce-a făcut o femeie păcătoasă: nu şi-a spus păcatul doar unuia, preotului, ci l-a spus în faţa multor oameni şi şi-a cerut iertare de la Dumnezeu. S-a spovedit public. A spus: am făcut un mare păcat, am luat bani de la cei ce-l urau pe Evstatie, m-am dus la tribunalul bisericesc (în consistoriu) şi m-am jurat minţind. Evstatie este nevinovat, n-are nicio legătură cu păcatul. O, ce-am păţit! Pe drept mă pedepseşte acum Dumnezeu… Ascultaţi acum toţi câţi mergeţi la tribunale şi vă juraţi şi spuneţi minciuni şi clevetiţi oameni nevinovaţi. Aţi văzut ce-a păţit femeia care s-a jurat spunând minciuni la tribunal? Sfârşitul oamenilor care depun mărturie mincinoasă sau sunt martori mincinoşi nu va fi unul bun. Fără doar şi poate vor fi pedepsiţi. Dar chiar dacă nu sunt pedepsiţi în această lume, vor fi pedepsiţi în cealaltă, pe care o aşteptăm potrivit cu ceea ce spunem în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.
După spovedania publică, pe care a făcut-o femeia, toţi s-au convins de nevinovăţia Sfântului Evstatie şi toţi i-au osândit pe ticăloşii lui clevetitori, care pentru a-l distruge pe sfântul episcop s-au folosit de cea mai necinstită armă care există: calomnia sau clevetirea. Dar ce-au dobândit? Iată ce au dobândit: sfântul să fie slăvit, iar ei să fie necinstiţi veşnic. Adevărul este ca soarele, minciunile şi clevetirile sunt ca norii negri care acoperă soarele, dar soarele învinge norii şi apare iarăşi cu totul strălucitor pe tăria cerului. Aceasta s-a întâmplat şi cu Sfântul Evstatie, eroul şi apărătorul Ortodoxiei. Nori negri au fost clevetirile şi bârfirile vrăjmaşilor săi. Dar a venit clipa în care toate s-au dezlegat şi sfântul, ca un soare strălucitor al virtuţii şi al credinţei, a strălucit şi străluceşte în Biserica lui Hristos.
De când a murit exilat într-o cetate din Tracia au trecut 117 ani. Dar creştinii din Antiohia nu l-au uitat. S-au dus şi i-au deschis mormântul, au luat sfintele lui moaşte şi le-au adus în Antiohia. Ce s-a întâmplat în acea zi e de nedescris. Tot poporul a ieşit afară să  întâmpine sfintele moaşte ale sfântului, au aprins lumânări, au ars tămâie, au presărat flori ca să treacă moaştele episcopului lor, pe care vrăjmaşii l-au osândit şi l-au clevetit atât de mult.

***

Iubiţii mei, arienii, vrăjmaşii Sfântului Evstatie, prin cele pe care le ziceau şi le făceau, cu banii de care dispuneau, cu minciunile şi cu clevetirile lor, credeau că se vor impune şi pentru o clipă s-a părut că se vor impune. Dar le-a venit pedeapsa, puterea li s-a zdrobit, mândria le-a fost pedepsită, pentru că mergeau contra Adevărului, luptau împotriva lui Hristos şi a sfinţilor. Ce egoism, ce mândrie! Sfârşitul lor nu putea să fie altul decât sfârşitul pe care îl prooroceşte cuvântul Scripturii: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Acesta a fost şi sfârşitul fariseului din cunoscuta parabolă şi acesta va fi sfârşitul tuturor mândrilor şi egoiştilor care nu se smeresc înaintea lui Dumnezeu, ci urăsc, dispreţuiesc, necinstesc pe semenii lor; pentru că a spus Hristos: „Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

(traducere din elină: monahul Leontie)

(ΑΠΟ «MYRIPNOA ANΘΗ»)

**************************

Arhimandritul Ioil Konstantaros:

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea  prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că  această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul. Însă într-o percepţie mai generală s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele «norului» Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.
Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?
Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu?
Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele «biserici» care există în lume?
Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că «un plâmân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte».
Din nefericire, fraţii mei – şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim – din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile «au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!…
Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi «bine-cuvântarea» («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul… (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie!
Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt  un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul «mutant (preschimbat)», care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate… şi chiar însăşi viaţa noastră!
Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.
«Să orăcăie broaştele» ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii» sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină» înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.
Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre.
Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se «va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, «într-un singur trup şi cu o singură gură», vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre: „Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de-Părinţi-predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!
Fie, fraţilor! Amin.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)