Predica Mitropolitului Augustin de Florina la Duminica a XXX-a după Rusalii

(Luca 18, 18-27)

VIATA VESNICA

„Ce să fac ca să moştenesc viaţa cea veşnică?”

(Luca 18,18)

Iubiţii mei, Evanghelia de astăzi spune că un om vine la Hristos. Este tânăr (vezi Matei 19, 22), este sănătos, este „bogat”, este chiar „dregător” (Luca 18, 23, 18). Patru bunuri de care atât se mai minunează oamenii, adunate într-o singură persoană. Ce altceva vroia? Sănătate avea, tânăr era, bogăţie avea, dregătorie avea. Cu toate acestea, nu era mulţumit. Înăuntrul său ceva îl preocupa şi o întrebare îi veni pe buze : „Ce să fac? …”.

Aduceţi-vă aminte! Aceeaşi întrebare am auzit-o şi din gura unui alt bogat, a bogatului nebun (vezi Luca 12,17), întrebare pe care şi-o pun şi mulţi dintre bogaţii de astăzi, deoarece şi aceştia se îngrijesc de bogăţia pământească. Dar întrebarea „Ce să fac?” a bogatului din Evanghelia de astăzi se deosebeşte mult de a celorlalţi. Aceia se neliniştesc pentru lucrurile mici şi lipsite de importanţă. Acesta se interesează şi întreabă de ceva mare. Dorinţa lui era viaţa cea veşnică.

Viaţa veşnică, iad şi rai!… Ce sunt acestea? Poate că unii domni moderni vor spune: Auzi colo, „viaţă veşnică”, cuvinte ale celor proşti!… Şi totuşi, iubiţii mei, viaţa veşnică există. Există? Dar aveţi dovezi? Desigur că avem. Care dovezi? Nu vom face aici o conferinţă filosofică, istorică sau psihologică. Vom spune pe scurt următoarele.

***

Dacă veţi deschide Istoria Universală, din primele pagini, din adâncul Antichităţii şi până astăzi, constatările de pe urma săpăturilor arheologice, monumentele şi mormintele, ca şi cel care s-a descoperit în Verghina, cu inscripţiile şi obiectele ce le conţinea, mărturisesc şi demonstrează că omul trăieşte şi dincolo de mormânt. Toţi cred că omul nu este asemenea animalului care piere, iar după ce trupul i se descompune, nu mai rămâne nimic din fiinţa lui. Omul are suflet nemuritor, trăieşte veşnic.

Dacă lăsăm la o parte istoria şi cercetăm filosofia şi ştiinţa, vom vedea acelaşi lucru. Dacă vom întreba nu pe aşa-numiţii oameni de ştiinţă ai zilelor noastre, care după ce au luat o diplomă au închis cărţile şi joacă biliard şi cărţi, ci pe aceia cărora le-au albit tâmplele studiind, şi dacă vom întreba pe marii filozofi, ca Socrate, Platon, Aristotel, dacă le vom pune întrebarea „Există viaţa veşnică?”, ne vor răspunde: Există!

Istoria răspunde DA. Ştiinţa şi filosofia răspund DA. Dacă vom întreba şi psihologia şi ea va răspunde DA. Psihologia, nu cea de suprafaţă, ci cea a profunzimilor (abisală) spune că omul este şi o fiinţă materială, este şi o fiinţă economică, este şi o fiinţă comercială, este şi o fiinţă socială, este multilaterală şi multidimensională. Dar psihologia de astăzi mai spune că omul este o fiinţă limitrofă sau metafizică. Ce înseamnă asta? După cum aici, la graniţă, avem de o parte iubita şi martirica noastră patrie, iar de cealaltă parte un spaţiu străin, adică suntem la graniţa dintre două state, în acelaşi fel şi omul se află la graniţa dintre două lumi. Una este lumea pământească, iar cealaltă este ceea ce va să fie, cea de dincolo de lumea materială. Şi omul participă la ambele.

Dar, fraţii mei, de ce să-i întrebăm pe oamenii de ştiinţă, pe istorici şi pe filosofi? Dacă suntem creştini, ne ajunge o singură mărturie. Mărturiseşte Unul singur că există suflet; şi mărturia Lui valorează mai mult decât oricare alta. Pentru că Acesta nu a spus niciodată vreo minciună; până astăzi, veacurile nu l-au contrazis. Şi acest Unul este Domnul nostru Iisus Hristos. Ce a spus Hristos? A vorbit despre viaţa veşnică şi a confirmat că există. Şi dacă nu credem în Hristos, în cine, vă rog, vom crede?  Pentru Hristos, existenţa sufletului este o realitate neîndoielnică. Nu stă să ţină conferinţe ca filosofii. Este o realitate şi o realitate nu stă nimeni să o demonstreze. Există soare. Cine spune: Veniţi să vă demonstrez că există soare? Ar fi ceva de prisos. Aşadar, după cum soarele străluceşte în lumea fizică, în acelaşi fel în lumea supranaturală nemurirea sufletului este o certitudine neîndoielnică; există viaţă dincolo de mormânt.

După cum am spus, anticii credeau lucrul acesta. Credeau şi strămoşii noştri, şi bunicile noastre. Credeau toţi şi o semnau cu amândouă mâinile lor, nu doar cu cerneală, ci cu sângele lor. Ce? Ceea ce mărturisim în ultimele articole din Simbolul de Credinţă: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie. Amin” (art. 11 şi 12).

***

Aceia credeau. Noi? O, astăzi sunt „zile rele”, după cum a spus Apostolul (Efeseni 5, 16)! Credinţa se împuţinează pe zi ce trece. E ca şi cum am călători în ceaţă (vizibilitate zero). Oamenii cu mici probleme de vedere nu văd nimic în faţa lor. Sau pentru a aduce o altă imagine, ne asemănăm cu păsările pe care le vânează vântul şi ca să se salveze, doar ce văd o gaură de peşteră se reped înăuntru, dar peştera este labirintică. Şi acolo cad captive; zboară nefericite în dreapta – stânga, neştiind unde, în întuneric, să găsească ieşirea. Aşa şi noi, captivi într-o peşteră, ne mişcăm în întuneric şi nu vedem semnalul luminos pe care-l trimite Evanghelia, chemându-ne la viaţa veşnică.

Viaţa veşnică! Aş fi vrut să fiu un Gură-de-Aur şi un Vasilie (cel Mare), ca să vă pun în inimă acest mare adevăr, că există suflet nemuritor, că dincolo de mormânt există viaţă, că viaţa nu se sfârşeşte cu lopata groparului. Nu, mormântul nu este capătul; este începutul unei alte vieţi fără sfârşit. Aceasta o zice Evanghelia, aceasta este credinţa noastră.

Bogatul din Evanghelie credea că dincolo de mormânt există viaţă. Ceea ce îl preocupa era în ce mod ar putea să moştenească viaţa veşnică, care este calea care duce acolo. Şi Hristos îi răspunde : Bună este credinţa, dar care credinţă? Nu cea teoretică, care se limitează la cuvinte; nu cea negativă, care se limitează la păzirea doar a anumitor „Nu-uri…”, pe care le-am auzit astăzi (Luca 18, 20), nu cea formală, care consideră suficient să îndeplinim câteva îndatoriri religioase, să aprindem de pildă o lumânare. Desigur, nici acest gest nu este de lepădat; aprinderea unei lumânări are un simbolism. E ca şi cum ai spune: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Dar nu ajunge doar asta;  trebuie şi tu însuţi să fii o mică lumânare aprinsă în neamul tău, potrivit poruncii lui Hristos: „Voi să fiţi lumina lumii” (Matei 5, 14).

Sfinţii Bisericii noastre, pentru credinţă, au ajuns până şi la chinuri înfricoşătoare. Sfântul Iacov Persul, de pildă, care este sărbătorit pe 27 noiembrie, trăia în Persia într-o mulţime de închinători la idoli. Era singur. L-au chemat să se lepede de Hristos. Nu a putut fi înduplecat, nu a cedat. L-au ameninţat, l-au întemniţat, l-au chinuit, l-au tăiat bucăţele-bucăţele, precum face măcelarul cu carnea; i-au tăiat nasul, urechile, mâinile, picioarele, i-au dezrădăcinat dinţii. Dar acesta continua să spună: Cred în Hristos! Aceasta este credinţa care mântuieşte, aceasta este credinţa care duce în Împărăţia cea veşnică.

***

Fraţii şi părinţii mei! Să ne gândim serios astăzi, că  mormântul tatălui şi al mamei noastre nu sunt capătul, nimicnicia. Cine a spus-o? Dincolo de mormânt este o altă viaţă, viaţa veşnică. Să ne pregătim deci. Cel care are de gând să călătorească, îşi scoate bilet şi paşaport. Să nu fim găsiţi nepregătiţi.

Într-un palat, împăratul avea un măscărici care să-l distreze cu glumele lui. Într-o zi, vrând să se joace cu el, i-a dat măscăriciului un baston, zicându-i : – Ia-l şi dacă vei găsi unul mai prost ca tine, să i-l dai… Actorul a luat bastonul cu o oarecare amărăciune. După ani, împăratul s-a îmbolnăvit şi era în pericol să moară. S-a dus şi măscăriciul să-l vadă.

– Mor, îi spune împăratul, plec într-o călătorie lungă, fără întoarcere.

– Şi ai făcut vreo pregătire, Majestate?

– Nu.

– Ei, atunci înseamnă că l-am găsit pe cel mai prost ca mine! Ia bastonul!

Celelalte greşeli din viaţă sunt mici. Cea mai tragică greşeală este dacă în anii puţini pe care îi trăim nu ne pregătim pentru viaţa cea veşnică.

Dumnezeu să ne învrednicească ca închizând ochii faţă de lumea aceasta deşartă, să ne facem semnul crucii şi să spunem şi noi : „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42).

TRADUCERE, FOM SFINTII TREI NOI IERARHI

Τοῦ ἁγ. Ἰωάννου τοῦ Χρυσοστόμου

____________________

___________________

ΣΧΟΛΙΟ

Άξιος μιμητής του ιερού Χρυσοστόμου αναδείχθηκε ο εν αγίοις αναπαυόμενος αοίδιμος π. Αυγουστίνος. Όπως εκείνος αψηφώντας τη διατήρηση του θρόνου του ελάλησε με παρρησία και ανυπέρβλητο θάρρος και καταδιώχθηκε παντοιοτρόπως απ’ το άνομο εκκλησιαστικό κατεστημένο της εποχής του έτσι κι ο αείμνηστος επίσκοπος Φλωρίνης κινδύνευσε τα μέγιστα να εκπαραθυρωθεί της επισκοπής του επειδή στοιχών στο παράδειγμα του αγίου Ιωάννου δεν τήρησε την αγία σιωπή αλλά ήλεγξε κατά χρέος πατριάρχες, αρχιεπισκόπους, μητροπολίτες, πολιτικούς και δημοτικούς άρχοντες, ασεβείς δημοσιογράφους κι όλο το κακό συναπάντημα.Τόσο το 1968 όταν ο μακαρίτης Πατίλης ήθελε να τον εξορίσει στο Άγιονόρος όσο και το 1974 και εξής όταν ο αρχιεπίσκοπος των τανκς τον είχε στη λίστα προγραφών μαζί με άλλους άξιους ιεράρχες αλλά τα γεγονότα της Κύπρου επέτρεψαν την καρατόμηση μόνο 12 εξ αυτών εκ των οποίων ο ένας, ο Αττικής Νικόδημος, ζει εξόριστος σ ένα ταπεινό μοναστήρι στον Αυλώνα Αττικής προς αίσχος των ρασοφόρων διωκτών του!! Και το σημερινό εκκλησιαστικό κατεστημένο, το αρχιερατικό κατά κύριο λόγο, ΔΗΘΕΝ θα τιμήσει το μεγάλο άγιο τη στιγμή που τυγχάνει ομόφρον και ομότροπο με τους διώκτες του. Διαχρονική θα παραμένει η χρυσοστομική ρήση «ουδέν δέδοικα ως τους επισκόπους πλην ολίγων» την οποία αναπαρήγε συχνά ο π. Αυγουστίνος απευθυνόμενος σε συγγενικό προς τον γράφοντα το παρόν πρόσωπο εξ αφορμής των γεγονότων της Λάρισας και του διωγμού του καταλιπόντος φήμη αγίου μακαριστού Λαρίσης Θεολόγου. Με τους λίγους λοιπόν ας στοιχηθούμε κι εμείς, τους εκλεκτούς κι όχι τους πολλούς, τους λοικοποιμένες! Μ αυτούς που ορθοτομούν τον λόγον της αληθείας. Με τους άλλους η σχέση μας θα πρέπει να είναι τυπική όπως συμβούλεψε τα πνευματικά του παιδιά ο ιερός Χρυσόστομος μόνο και μόνο για να μη σχισθεί η Εκκλησία. Από κει και πέρα όχι κάτι περισσότερο γιατί κινδυνεύουμε να χάσουμε την ψυχή μας!
Lykourgos Nanis

CUVÂNT AL MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA POMENIREA
SFÂNTULUI MARE MUCENIC MINA

Dacă veţi deschide Mineiele, cărţile bisericii, veţi vedea că astăzi, 11 noiembrie, este prăznuit Sfântul Mare Mucenic Mina.
Sfântul Mina s-a născut în Egipt, aproape de Nil, marele fluviu al Africii. S-a născut în timpul împăraţilor romani Diocleţian (284-305) şi Maximian (sec. III-IV), într-o epocă de multe şi mari prigoane împotriva creştinilor. S-a născut într-o ţară închinătoare la idoli, unde aproape toţi erau idolatri. Idolatri erau şi părinţii săi. Dar după ce a crescut, a auzit o predică, înflăcărata predică a unui pustnic şi aceasta l-a cucerit. A crezut în Hristos, s-a pocăit pentru trecutul său idolatru, s-a botezat şi a devenit creştin.
Apoi, când a venit vremea, a fost recrutat în armata romană. În felul acesta şi-a părăsit patria şi a ajuns în Kotieo sau Kotiaio, acolo unde astăzi este Kiutahia Frigiei în Asia Mică. Acolo a trăit şi a activat mai mult. A servit în cohorta ce se chema Rutalia, adică în tagmele militare, la dispoziţiile ighemonului Arghiriskos. Ca soldat a luat parte la diferite bătălii şi s-a distins prin bărbăţia sa. Din acest motiv şi soldaţii îl au ocrotitor.
Era aşadar soldat şi astfel este şi zugrăvit în icoane. Dar nu a rămas în armată. Deşi putea să rămână şi să ajungă la demnităţi înalte din pricina aprecierii pe care o nutreau faţă de el superiorii săi, cu toate acestea, a părăsit armata. Se scârbise de viaţa idolatră pe care o trăiau toţi în jurul său şi nu mai suporta să vadă dominând rătăcirea idolilor.
S-a retras într-un munte înalt cu peşteri. Acolo s-a aşezat şi s-a nevoit cu post aspru şi cu rugăciune ca să se curăţească pe sine de patimi. Studia Scripturile, în mod deosebit Psaltirea, plângea şi suspina. În felul acesta şi-a întărit credinţa în Hristos şi s-a umplut de râvnă împotriva idolilor. Dar nu s-a mulţumit cu atât. De ce? Sufletul omenesc este o taină. Nu s-a mulţumit cu muntele. Ceva ca o scânteie, ca nişte foc, nu-l lăsa să se liniştească. Ce era acest ceva? Era acelaşi ceva care-l chinuia şi pe Sfântul Cosma Etolianul şi îl făcuse să-şi părăsească mănăstirea şi să coboare în societate pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Iubirea faţă de fraţi, aceasta îl marcase şi pe Sfântul Mina.
A coborât în lume, unde avea loc o groaznică prigoană împotriva creştinilor. Cu îndrăzneală a stat înaintea ighemonului şi a altor idolatri şi şi-a mărturisit credinţa sa în Hristos. Imediat l-au prins şi l-au supus la chinuri înfricoşătoare. L-au bătut. I-au frecat rănile cu gheme de păr aspru. L-au ars cu fierul înroşit în foc. L-au rănit peste tot trupul, târându-l fără milă deasupra brusturilor.
Astfel fiind rănit, în cele din urmă l-au decapitat. Sfintele sale moaşte le-au luat şi le-au dus în patria sa, în Egipt. Acolo, în timp ce împărăţea Marele Constantin, iar Arhiepiscop al Alexandriei era Marele Atanasie, a fost zidită prima biserică în cinstea Sfântului Mina. Şi Sfântul făcea minuni.

***

Sfântul Mina, iubiţii mei, are o legătură şi cu patria noastră martirică. Ce legătură? Mai întâi pentru că – după cum am spus – s-a retras într-un munte din Asia Mică, aproape de Kiutahia, unul din locurile de neuitat. Acolo, în Kiutahia, erau cinci mii de greci, cu şcoli, cu biserici, cu mitropolit. Au trăit ca sclavi 500 de ani. Apoi a venit o zi frumoasă, în iunie 1921, când patria noastră unită înainta, biruia şi elibera Epirul şi Macedonia. Atunci a înaintat şi în Asia Mică. Oştile greceşti au debarcat în Smirna şi înaintând au ajuns în Kiutahia.
Când am devenit Episcop de Florina, am cunoscut refugiaţi din Kiutahia. Când eram copii mici, de zece ani – îmi spuneau -auzeam clopotele bătând. Vine armata noastră, armata elină! – spuneau şi ieşeau toţi afară ca să-i primească. Femeile plângeau, copiii plângeau, bătrânii plângeau. Intrase armata noastră cu steagul elin. Era o zi luminoasă şi mare. Nu s-au bucurat însă nici un an şi jumătate de libertate. După un an şi jumătate a venit una dintre cele mai mari nenorociri asupra poporului nostru, o nenorocire pe care eu o consider mai cumplită decât căderea Constantinopolului. S-a spart frontul şi armata elină a fugit. Turcii au înjunghiat, au ucis… Chinuri groaznice au suferit creştinii kiutahioţi. Iată aşadar că patria noastră are o legătură cu Sfântul Mina. De aceea, multe din oraşele ei i-au ridicat biserici şi îl cinstesc. Dacă mergi în Tesalonic în ziua pomenirii lui, este hram la una dintre cele mai frumoase biserici ale lui. Îl sărbătoresc şi marea insulă Creta; în Herakleios este cea mai mare biserică a lui. Îl cinsteşte şi Florina, care are refugiaţi din Kiutahia. Şi alte ţări ortodoxe îl cinstesc pe Sfântul Mina, precum Rusia şi Bulgaria.
Dar şi un alt fapt istoric îl leagă pe Sfântul Mina de dulcea noastră patrie. În 1943, atunci când eram sclavi sub italieni şi germani, patria noastră a suferit multe. Atunci, în timpul celui de-al doilea Război Mondial, acolo jos, în Africa, a apărut o mare fiară, un soldat neamţ căruia îi spuneau Rommel. Acesta îi urmărea pe englezi şi se apropia să intre în Alexandria. Ar fi cuprins întreaga Africă, ar fi înaintat mai mult, dincolo de Suez. Frică şi groază i-a cuprins pe toţi. Prin urmare, printre altele, mavragoriţii de aici îi urau şi-i spuneau: “Vasta, Rommel!”. De ce? Voiau să învingă Rommel, pentru a scumpi alimentele şi ei să se îmbogăţească, ticăloşii şi atot-ticăloşii. Ce fiară este omul şi ce ispită sunt arginţii! Iar în timp ce aceştia se rugau aşa, Dumnezeu nu i-a ascultat; i-a ascultat pe ceilalţi. Şi ce s-a întâmplat? Rommel a fost învins şi a fost învins de o brigadă elină, de 6700 de elini! Aceştia, după ocupaţie, au plecat din Elada. S-au urcat în corăbii şi s-au dus în Alexandria. Când au ajuns acolo, Alexandria plângea. “Au venit elinii, ziceau, vom învinge!”… Aceştia au alcătuit o brigadă de zece mii de bărbaţi. Şi au înaintat, au înaintat până au ajuns în munţi, la cca.100 km în vestul Alexandriei. Acolo, stop! I-a oprit Rommel. Şi a avut loc o bătălie, o bătălie puternică, într-un loc căruia îi spuneau în arabă “El Alamein”. “El Alamein” înseamnă “locul lui Mina”, deoarece în acea parte este o biserică veche a Sfântului Mina. A rămas istoric acest sat litoral al Egiptului, care după cum am spus la început, este locul unde s-a născut Sfântul Mina. Acolo elinii au dat bătălia. Şi-au făcut cruce, au cântat “Apărătoare Doamnă”, s-au luptat şi l-au învins pe Rommel. Englezii au recunoscut că împreună-autor al acestei biruinţe era şi Sfântul Mina şi au zidit o biserică nouă acolo, la El Alemein, în Africa. Deoarece acolo, pentru prima dată, s-a rupt axa. În acea noapte, Sfântul Mina a ieşit din bisericuţa sa şi călare pe calul său alb, în fruntea soldaţilor şi a demnitarilor elini, a nimicit puterile întunericului şi ale păcatului.

***

Iubiţii mei!
Să-l imităm şi noi pe Sfântul Mina. După cum el prin cuvântul său, prin exemplul său, prin viaţa sa ascetică, dar şi prin jertfa şi prin sângele său a întărit credinţa în Hristos, aşa şi noi, să fim gata de luptă. Ne aflăm într-o epocă în care conduce cineva mai rău decât Rommel. Ne aflăm într-o epocă a Satanei şi trebuie să aşteptăm multe răutăţi. Să devenim o altă brigadă, având ca armă atotputernică rugăciunea. Prin rugăciunile Sfântului Mina, Dumnezeu să ne miluiască! Amin.

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kandiotul, în Sf. Biserică a Sf. Panteleimon din Florina, vineri, 10.11.1989, în ajunul sărbătorii la Vecernie)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA
SFÂNTULUI TEODOR STUDITUL
– 11 noiembrie –

ESTE NEVOIE DE MUSTRARE

În anii de demult, iubiţii mei, era în floare monahismul. Existau multe mănăstiri şi toate aveau călugări. În Eparhia noastră, de pildă, au fost multe mănăstiri: în Kladorrahi – Mănăstirea Maicii Domnului, în regiunea Kaimaktsalan – Mănăstirea Sfântului Haralambie, pe înălţimea istorică a Florinei, la 1033 m – Mănăstirea Sfântului Marcu, în Pisoderi – Mănăstirea Sfintei Treimi, în mica insulă a Sfântului Ahilie două-trei mănăstiri, pe malurile prăpăstioase ale Prespei celei Mari – peşteri-mănăstiri. Şi în toate aceste mănăstiri existau călugări.
Existau atunci! Astăzi? Astăzi niciun călugăr. Mănăstirile s-au pustiit. Şi doar bisericile lor se mai păstrează şi se adună evlavioşii creştini în zilele de sărbătoare şi-şi amintesc de măreţiile trecute. Nicăieri vreun călugăr! Şi dacă vreodată apare vreun călugăr, oamenii de astăzi imediat îşi deschid gurile şi limbile şi varsă venin împotriva vieţii călugăreşti. Ce vor – zic – călugării în veacul XX? Ce oferă ei lumii?… Oameni nemulţumitori, câţi acuzaţi mănăstirile; dacă n-ar fi existat mănăstirile, n-ar mai fi existat Ortodoxia. Mănăstirile în anii cei de demult erau fortăreţe ale credinţei. Năşteau cuvioşi şi asceţi, martiri şi mărturisitori, dascăli şi părinţi ai Bisericii, care se nevoiau pentru credinţa ortodoxă. Iar în aceste mănăstiri în anii sclaviei, raialele aflau curaj şi mângâiere…
Unul dintre cei mai mari nevoitori ai petrecerii monahiceşti este şi Sfântul Teodor Studitul, căruia Biserica îi sărbătoreşte pomenirea pe 11 noiembrie. Să vedem repede viaţa lui, ca să ne minunăm de ce eroi au dat Mănăstirile.

***

Sfântul Teodor Studitul s-a născut în Constantinopol în veacul al IX-lea, în vremea necredinciosului împărat Constantin Copronim, care îi prigonea pe toţi cei care venerau sfintele icoane. Părinţii lui erau printre cele mai alese şi evlavioase familii din Cetate. Groaznicul eres al iconomahilor nu a putut să întineze câtuşi de puţin familia Sfântului Teodor. Părinţi şi copii, toată familia, rămăseseră credincioşi Ortodoxiei. În familie se distingeau cei doi fraţi: Teodor şi Iosif. Iosif a devenit Arhiepiscop al Tesalonicului.
Teodor avu o mare vocaţie faţă de ştiinţa de carte. Părinţii aveau toate mijloacele ca să-l trimită la studii. Şi Teodor a studiat retorica, poezia, filosofia şi alte ştiinţe şi a devenit unul din cei mai educaţi tineri din vremea sa. Ar fi putut să evolueze, să aibă mari funcţii şi să se desfăteze de onoruri şi de slavă. Dar Sfântul Teodor a ales un alt drum; a ales calea cea strâmtă şi îngustă a credinţei şi a virtuţii; a ales drumul Golgotei, viaţa crucificată, viaţa monahilor. În această alegere l-a ajutat mult un important monah din acea vreme, care se numea Platon şi care era unchiul lui, fratele mamei lui. Platon se nevoia într-un munte înalt din Olimpul Bithiniei şi venise în Cetate, ca să lupte pentru credinţa ortodoxă. Platon a fost găzduit în casa surorii lui, în casa Sfântului Teodor. Acolo, l-a cunoscut pe Teodor şi pe fratele său Iosif, şi prin cuvintele lui fierbinţi, dar mai mult decât toate prin exemplul său, a izbutit să aprindă un foc în inimile tinerilor şi în general ale întregii lui familii.
Teodor l-a urmat pe unchiul său şi s-a făcut călugăr lângă el în mănăstirea Sakudion. Acolo, a arătat o mare smerenie şi ascultare. Făcea cele mai grele munci ale mănăstirii şi se necăjea pe sine ca nimeni altul. Citea continuu Sfânta Scriptură, scrierile Părinţilor Bisericii şi Vieţile Sfinţilor, iar ochii i se umpleau de lacrimi, pentru că vedea în sfintele cărţi cum vrea Dumnezeu să fie omul şi cum omul cade în păcat, şi că de acolo, Dumnezeu Îl ia iarăşi pe păcătos, Îl ridică, Îl înalţă sus, până la stelele cerului, şi-l face să concureze cu sfinţii îngeri şi arhangheli. Slavă puterii şi iubirii Tale de oameni, Doamne!
Sfântul Teodor a scris nu doar cuvinte şi omilii, ci şi imne. Temele religioase, care îl emoţionau atât de mult, le-a transformat în poeme, în cântari. Şi aşa cum un îndrăgostit cântă ca să-şi exprime erosul lui, dragostea lui, aşa şi Sfântul Teodor făcea poeme religioase, ca să-şi exprime iubirea lui, erosul lui, faţă de Hristos. Frumoasele cărţi ale Bisericii – Octoihul, Penticostarul, conţin multe imne ale lui. Şi nu există în lume poeme religioase mai frumoase ca poemele pe care le conţin aceste cărţi. Picură miere, mierea Ortodoxiei.
Sfântul Teodor, după moartea unchiului său Platon, a ajuns egumen în mănăstirea Sakudion. După câţiva ani l-au chemat să fie egumen la vestita Mănăstire Studion, care era lângă Constantinopol. Mănăstirea Studion, în anii Sfântului Teodor progresase mult; s-a dovedit un bastion al Ortodoxiei.
Dar vremurile în care a trăit Sfântul Teodor erau foarte dificile. La palat, Împăratul Constantin, fiul Irinei, şi-a izgonit femeia legiuită şi trăia în chip nelegiuit cu alta. Şi s-a găsit un preot care i-a cununat la palat. Sminteala era mare. Dar nimeni nu a îndrăznit să mustre fărădelegea. Doar Sfântul Teodor Studitul, ca un alt Înaintemergător, l-a mustrat pe împărat şi i-a spus: „Nu ţi se cuvine ţie!”. Pentru această mustrare l-au arestat. L-au lovit şi l-au trimis în exil la Tesalonic. A doua oară a fost exilat când a protestat pentru că Patriarhul nu a vrut să-l caterisească pe acel preot linguşitor, care s-a dus la palat şi l-a cununat în chip nelegiuit pe împărat.
A treia oară a fost exilat când Împăratul Leon al V-lea Armeanul a vrut să dea jos icoanele. Atunci Teodor a protestat cu toată puterea sufletului său şi a făcut în Cetate un miting sau manifestaţie de protest religios împotriva necredinciosului împărat. Multe a suferit în acest ultim exil al său în Smirna. Nu doar el, ci şi sute din monahii lui, ce au fost exilaţi şi schilodiţi.
Multele exiluri şi chinuri îl epuizaseră pe Sfântul Teodor. Şi pe 11 noiembrie 826 şi-a dat duhul său lui Hristos, pentru a Cărui credinţă s-a nevoit atât de mult. Cu puţine zile înainte şi-a presimţit moartea, i-a strigat pe monahi, i-a sfătuit să păzească credinţa ortodoxă şi să rămână statornici şi neclintiţi. În ultima zi a spus monahilor să aprindă lumânări şi să cânte: „Fericiţi cei fără prihană”…, iar imediat ce au ajuns la stihul „În veac nu voi uita îndreptările Tale” (Psalmul 118: 93), şi-a dat duhul.

***

Iubiţii mei creştini, câţi aţi citit astăzi viaţa Sfântului Teodor Studitul; trăim şi noi astăzi în vremuri dificile. Fărădelegea şi necredinţa şi-au ridicat capul la înălţime. Îi ameninţă pe toţi. Cine îndrăzneşte să-i mustre pe aceştia care fac nelegiuire? Şi cu toate acestea, decât orice altă epocă, epoca noastră are nevoie de mustrare. Să-L rugăm pe Domnul să trimită iarăşi Bisericii Lui noi asceţi şi predicatori, care să imite exemplul neînfricatului erou al Ortodoxiei, Sfântul Teodor Studitul.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: “Myripnoa anthi”)

Κυριακὴ Ζ΄ Λουκᾶ

(Λουκ. 8,41-56)

Η ΠΙΣΤΗ ΝΙΚΑ

«Ἡ πίστις σου σέσωκέ σε… Μὴ φοβοῦ· μόνον πίστευε» (Λουκ. 8,48,50)

Χωρὶς Θεό, ἀγαπητοί μου, δὲ ζῇ ὁ ἄνθρω­πος. Καὶ γι᾽ αὐτὸ δὲν ὑπάρχει ἔθνος καὶ λαὸς ποὺ νὰ μὴ πιστεύῃ στὸ Θεό.

Ὑπάρχουν πολλὲς θρησκεῖες. Ἀλλ᾽ ἐὰν μὲ ρωτήσετε, ποιά ἀπ᾽ ὅλες εἶνε ἡ ἀληθινή, ποιά ἀνταποκρίνεται στὶς πνευματικὲς ἀνάγκες τοῦ ἀνθρώπου, ἀπαντῶ· ἡ θρησκεία ποὺ ἔχου­με ἐ­μεῖς, ἡ Ὀρ­θόδοξος Ἐκκλησία. Καὶ εἶνε ἡ μόνη ἀληθινή, γιατὶ αὐτὸς ποὺ τὴν ἵδρυσε δὲν εἶνε ἕνας ἄν­θρωπος ἁπλῶς, ὅπως ὁ Μωάμεθ ποὺ ἵδρυσε τὴ θρησκεία τῶν Τούρκων ἢ ὅ­πως ὁ Βούδδας ποὺ ἵδρυσε τὴ θρησκεία τῶν Ἰνδῶν, δὲν εἶνε ἕ­νας φιλόσοφος ἢ ἄλλος μεγάλος ἄνδρας τῆς ἱστορίας. Ὁ Χριστός, ποὺ ἵ­δρυσε τὴν ἁγία μας Ἐκκλησία, εἶνε Θεός. Αὐ­τὴ εἶνε ἡ ῥίζα καὶ τὸ θεμέλιο τοῦ Χριστιανισμοῦ. Γι᾽ αὐ­τὸ καμμία δύναμι στὸν κόσμο δὲ θὰ μπορέ­σῃ ποτὲ νὰ γκρεμίσῃ τὴν Ἐκκλησία. Ὁ Χριστὸς εἶνε Θεός. Κι ἂν ἐμεῖς τὸ ἀρνηθοῦ­με, καὶ οἱ πέτρες ποὺ πατοῦμε θὰ φωνάξουν ὅτι «Εἷς ἅγιος, εἷς Κύριος, Ἰησοῦς Χριστός, εἰς δόξαν Θεοῦ Πατρός· ἀμήν» (Φιλ. 2,11 καὶ θ. Λειτ.).

Θὰ πῇς· Μὰ ἐγὼ σήμε­ρα θέλω ἀποδείξεις. Ὑ­πάρχουν ἀποδείξεις ὅτι ὁ Χριστὸς εἶνε Θεός;

Ὑπάρχουν πλῆθος ἀποδείξεις. Καὶ πρὶν ἀπ᾽ ὅλα τὰ θαύματά του, ποὺ ποτέ δὲν σταμάτησαν. Μετρᾷς τὴν ἄμμο τῆς θαλάσσης, τὰ ἄστρα τοῦ οὐρανοῦ, τὰ φύλλα τῶν δασῶν; Ἄλλο τό­σο μπορεῖ κανεὶς νὰ μετρήσῃ τὰ θαύματα ποὺ ἔκανε, κάνει καὶ θὰ κάνῃ μέχρι συντελείας τῶν αἰώνων ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστός.

Δύο θαύματα διηγεῖται τὸ σημερινὸ εὐαγγέλιο. Τὸ ἕνα εἶνε μεγαλύτερο, τὸ ἄλλο μικρό­τερο. Ποιά εἶνε αὐτά;

* * *

Ὁ Χριστὸς πῆγε σὲ μιὰ πόλι. Μόλις τό ᾽μα­θε ὁ κόσμος, αὐθορμήτως σχημάτισε δια­δήλωσι· λαὸς πολὺς βγῆκε νὰ τὸν ὑποδε­χθῇ. Καθὼς περπατοῦσε ὁ Χριστός, ἦρθε ἕ­νας, ἔ­πεσε μπρούμυτα μπροστά του καὶ μὲ δά­κρυα στὰ μάτια τὸν παρακαλοῦσε. Δὲν ἦ­ταν φτω­χὸς ζητιάνος· ἦταν ὁ ἀρχισυνάγωγος Ἰάειρος. Ἦ­ταν πλούσιος, ἀλλὰ δυστυχισμένος. Μὲ τὰ λε­φτά, βλέπετε, ἀ­γοράζεις τὰ πάντα, ἕνα δὲν ἀ­γοράζεις· τὴν εὐ­τυχία. Καὶ αὐτὸς ἦ­ταν δυστυ­χισμένος, διότι μέσ᾽ στὸ σπίτι του συνέβη κακό. Τὸ μονάκριβο κορίτσι του ἀρρώ­στησε, ἔπεσε στὸ κρεβάτι· καί, μολονότι ξώδε­ψε πολλὰ γιὰ νὰ τὸ θεραπεύσῃ, δὲν κατώρ­θωσε τίποτε. Ἀ­πὸ ὥρα σὲ ὥρα τὸ κορίτσι πέθαινε. Ἀπελπισμένος βγῆκε στοὺς δρόμους. Πῆγε στὸ Χριστὸ καὶ τοῦ ζήτησε νὰ ἔρθῃ στὸ σπίτι του. Ὁ Χριστὸς δέχθηκε. Ἀλλ᾽ ἐν­ῷ προχωροῦσαν γιὰ τὸ σπίτι, ἔρχεται ἀπὸ ᾽κεῖ ἕνας ὑπηρέτης τοῦ Ἰαείρου καὶ τοῦ λέει· Τὸ κορίτσι σου πέθανε, μὴν ἐνοχλεῖς πιὰ τὸν διδάσκαλο. Ὁ Χριστός, ποὺ τ᾽ ἄκουσε, στρέφεται στὸν πατέρα καὶ λέει· Μὴ φοβᾶσαι· μόνο πίστευε, καὶ θὰ σωθῇ.

Ἔτσι ἔφθασαν ἔξω ἀπ᾽ τὸ σπίτι. Μέσα τὸ κορίτσι ἦταν πλέον νεκρό. Φίλοι, συγγενεῖς, γείτονες εἶχαν μαζευτῆ καὶ ἔκλαιγαν. Ὁ Χριστὸς εἶπε· «Μὴν κλαῖτε· δὲν πέθανε, ἀλ­λὰ κοι­μᾶται» (Λουκ. 8,52). Ἄρχισαν νὰ τὸν περιγελοῦν· ὅπως καὶ τώρα κοροϊδεύουν κά­θε παπᾶ – δεσπότη – ἱεροκήρυκα ἅμα λέῃ τὰ σωστά. Ἡ κοινωνία παραμένει ἴδια πάντα. Κορόιδευαν τὸ Χριστό· Ἄκου λέει «κοιμᾶται»! Ἀφοῦ τὸ κορί­τσι εἶνε νεκρό, τί ἦρθε αὐτὸς ἐδῶ νὰ μᾶς πῇ;… Ἤξερε ὅμως ὁ Χριστὸς τί ἔλεγε.

Ὅπως εἶπε καὶ κάποιος ἅγιος διδάσκαλος, ὁ ὕπνος, ποὺ κοιμούμεθα κάθε μέρα, εἶνε ἕ­νας μικρὸς θάνατος, καὶ ὁ θάνατος ἕνας μεγάλος ὕπνος. Κάθε βράδυ ποὺ κοιμούμεθα πεθαίνουμε. Ἂν τὸ σκεφθοῦμε καλὰ – καλά, κανείς δὲ θὰ κοιμηθῇ. Ἕνα μυστήριο εἶνε κι ὁ ὕπνος· δὲ μποροῦν νὰ τὸ ἐξηγήσουν καὶ μεγάλοι ἐπιστήμονες. Κοιμᾶται ὁ ἄνθρωπος καὶ ἐν μέρει νεκρώνεται. Δὲ βλέπει, δὲν ἀκούει – ἐκτὸς ἀπὸ τὰ ὄνειρα ποὺ φανερώνουν ὅτι ἔ­χει μεταφυσικὴ προέλευσι, πέραν τοῦ κόσμου τούτου. Κοιμᾶται ὁ ἄνθρωπος, νεκρὸς εἶνε· τὸ πρωὶ γίνεται ἀνάστασις. Ὅπως λοιπὸν αὐ­τὸς ποὺ κοιμᾶται θὰ ξυπνήσῃ, ἔτσι κι αὐτοὺς πού ᾽νε μέσ᾽ στὰ μνήματα ―αὐτὴ εἶνε ἡ πίστις μας― θὰ τοὺς σηκώσῃ ἡ φωνὴ τοῦ Χριστοῦ.

Ὁ Χριστὸς τοὺς ἔβγαλε ὅλους ἔξω, ἔπιασε τὸ χέρι τῆς νεκρᾶς καὶ φώναξε· Παιδί μου, σή­κω. Καὶ ἀμέσως τὸ νεκρὸ κορίτσι σηκώθηκε ὄρθιο. Μὲ ὅση εὐκολία ἡ μάνα ξυπνάει τὸ παιδί, ἔτσι ὁ Χριστὸς ἀνέστησε τὸ νεκρὸ κορίτσι. Ἦταν ἕνα θαῦμα, ποὺ τὸ εἶδαν καὶ θαύμασαν ὅλοι. Μὲ τὸ θαῦμα αὐτὸ ὁ Χριστὸς ἀπέδειξε ὅτι εἶνε Θεός, Κύριος ζώντων καὶ νεκρῶν.

Ἀλλ᾽ ἐκτὸς ἀπὸ τὸ θαῦμα αὐτὸ τὸ μεγάλο, ἔκανε κ᾽ ἕνα ἄλλο μικρότερο. Στὴν πόλι ἐκείνη ζοῦσε μιὰ γυναίκα δυστυχισμένη. Ἦταν ἄρ­ρωστη δώδεκα χρόνια. Ἔπασχε ἀπὸ γυναι­κεία πάθησι· εἶχε αἱμορραγία, ποὺ τὴν εἶχε στραγγίσει, τὴν εἶχε ἀφήσει πετσὶ καὶ κόκκαλο. Πῆγε σὲ γιατρούς, ξώδεψε μιὰ περιουσία, πῆ­ρε βότανα καὶ φάρμακα, ὅλα τὰ χρησιμοποίησε, μὰ τίποτα. Ἀπελπισμένη περίμενε τὸ θάνατο. Τώρα ὅμως, ὅταν ἄκουσε ὅτι ἦρθε ὁ Χρι­στός, ξεκίνησε νὰ πάῃ νὰ τὸν συναντήσῃ μὲ τὴν πεποίθησι «Αὐτὸς θὰ μὲ κάνῃ καλά!». Δυσκολεύτηκε νὰ βρεθῇ κοντά του ἀπὸ τὸν πολὺ κόσμο· μῆλο νά ᾽ρριχνες δὲν ἔπεφτε κάτω. Μὲ μεγάλο ἀγῶνα κατώρθωσε νὰ πλησιάσῃ ἀπὸ πίσω τὸ Χριστὸ καὶ ν᾽ ἀγγίξη τὴν ἄκρη τοῦ φορέματός του! Καὶ πράγματι, μόλις τὸ ἄγγιξε ―ἂς μὴ πιστεύουν οἱ ἄπιστοι, ἐμεῖς πιστεύουμε―, ἀμέσως ἔγινε καλά· ἡ αἱμορραγία σταμάτησε.

Τὸ θαῦμα αὐτὸ δὲν τό ᾽ξερε κανένας· μόνο αὐτὴ κι ὁ Χριστός. Γιατὶ ὑπάρχουν καὶ κρυφὰ θαύματα στὴ ζωή μας, κι αὐτὰ ἴσως εἶνε τὰ πιὸ πολλά. Ὁ Χριστὸς ρωτάει· ―Ποιός μὲ ἄγ­γιξε; Ὁ Πέτρος λέει· ―Μά, Κύριε, ὁ κόσμος ὅλος σὲ ἀγγίζει καὶ σὲ πιέζει, καὶ ρωτᾷς ποιός σὲ ἄγγιξε; ―Ὄχι, λέει ὁ Χριστός, κάποιος μ᾽ ἄγγιξε· ἕνα ἄλλο ἄγγιγμα ἦταν αὐτό, ἐγὼ ἔ­νιωσα ὅτι βγῆκε δύναμις ἀπὸ μένα. Τότε ἡ γυναίκα, τρέμοντας, ἀναγκάστηκε νὰ παρουσι­αστῇ. Ἔπεσε στὰ πόδια του καὶ εἶπε μπροστὰ σὲ ὅλους· ―Χριστέ, συχώρεσέ με· ἐγὼ εἶμαι ἡ ἁμαρτωλὴ ποὺ τόλμησα ν᾽ ἀγγίξω μὲ τὰ δάχτυλά μου τὸ χιτῶνα σου· ἔπασχα ἀπὸ αὐτὴ τὴν ἀσθένεια, καὶ τώρα ἔγινα καλά. Κι ὁ Χριστὸς τῆς εἶπε· ―«Θάρσει, θύγατερ, ἡ πίστις σου σέσωκέ σε· πορεύου εἰς εἰρήνην»· ἔχε θάρρος, κόρη μου, ἡ πίστι σου σὲ ἔσωσε, βάδιζε ἥσυχη τὸ δρόμο σου (ἔ.ἀ. 8,48).

* * *

Αὐτά, ἀγαπητοί μου, διηγεῖται τὸ εὐαγγέλιο σήμερα, ποὺ πιστοποιοῦν ὅτι ὁ Χριστὸς εἶνε Θεός. Παρατηροῦμε ὅτι καὶ οἱ δύο, καὶ ὁ Ἰάει­ρος καὶ ἡ αἱμορροοῦσα, πίστευαν. Ἀπαραίτητη δηλαδὴ προϋπόθεσις τοῦ θαύματος εἶνε ἡ πίστις· γιὰ νὰ γίνῃ θαῦμα, χρειάζεται πίστις.

Ὁ Χριστὸς εἶνε καὶ σήμερα ὁ ἴδιος ποὺ ἦ­ταν ὅταν ζοῦ­σε ἐπὶ τῆς γῆς, καὶ ὁ ἴδιος θὰ μεί­νῃ «εἰς τοὺς αἰῶνας» (Ἑβρ. 13,8). Ὅπως τότε ἔ­κανε τὰ θαύματα ποὺ ἀ­κούσαμε, ἔτσι καὶ σήμερα κάνει. Ἀλλὰ γιὰ νὰ γίνουν θαύματα πρέπει νὰ πιστεύουμε. Καὶ γεννᾶται τὸ ἐρώτημα· ἐμεῖς πιστεύουμε, ἔχουμε αὐτὴ τὴν πίστι;

Ἡ πίστις δὲν εἶνε κάτι κρυφό. Εἶ­νε ὅπως ὁ ἔ­ρωτας. Ἕνας ποὺ ἀγαπάει ἕνα κο­ρίτσι τὸ δεί­χνει· μὲ βλέμματα, μὲ γράμματα, μὲ αἰσθήματα. Ἔτσι καὶ ἡ πίστις. Πιστεύεις; θὰ τὸ φανερώσῃς. Κάθε δέν­τρο τὸ καταλαβαίνουμε ἀπὸ τὸν καρ­πό (Λουκ. 6,43)· καὶ τὸ δέντρο τῆς πίστεως παράγει καρποὺς στὴν καθημερινὴ ζωή.

Σήμερα ἡ πίστις μένει κρυμμένη, δὲν ἐκδηλώνεται ὅπως ἄλλοτε. Οἱ πρόγονοί μας, π.χ. στὴ Μικρὰ Ἀσία καὶ στὸν Πόντο, πίστευαν. Ὅ­ποιος πήγαινε τότε ἐκεῖ, ἔβλεπε ζωντανὴ πίστι. Βλαστήμια δὲν ἀκουγόταν. Διαζύγιο δὲν ὑπῆρχε. Οἱ οἰκογένειες ἔφερναν παιδιὰ στὸν κόσμο. Νήστευαν Τετάρτη, Παρασκευή, σα­ρακοστές. Ἂν ἔβγαζαν 100 δραχμές, κρατοῦ­σαν 10 καὶ τὶς 90 τὶς ἔδιναν νὰ χτιστοῦν ἐκ­κλησίες καὶ σχολεῖα. Ὅταν χτυποῦσε ἡ καμ­πάνα ―ἢ καὶ χωρὶς καμπάνα, γιατὶ δὲν ἄφηνε ὁ Τοῦρκος― πήγαιναν ὅλοι στὴν ἐκκλησία. Κι ὅταν θυμιάτιζε ὁ παπᾶς ἢ περνοῦσαν τὰ ἅγια καὶ τὸ Εὐαγγέλιο, δάκρυζαν. Εἴδατε σήμερα κανένα δάκρυ; Ἄλλος χασμουριέται, ἄλλος ξύνεται, ἄλλος κοιτάζει τὸ ρολόι του. Ἁμαρτά­νουμε ἔξω· νὰ ἁμαρτάνουμε καὶ μέσα στὴν ἐκ­κλησία; Προτιμότερο νὰ κλείσουν οἱ ἐκκλησίες. Ποῦ καταντήσαμε τώρα! Νὰ προχωρήσω, νὰ ἐλέγξω, νὰ παρουσιάσω τὴν ἀθλιότητα ποὺ ἔχουμε σήμερα; Ἂς μὴ γίνω πικρός…

Ἐλεύθερος εἶνε ὁ καθένας νὰ μὴν πιστεύῃ. Ἀλλὰ θὰ ἔρθῃ ἡ ὥρα τῆς τιμωρίας. Διότι «Θεὸς οὐ μυκτηρίζεται» (Γαλ. 6,7). Δὲν εἶνε παραμύθι ἡ θρησκεία μας· εἶνε ζωντανή. Ἐὰν εἶνε ψέμα, νὰ πᾶμε μὲ τοὺς ἀθέους καὶ νὰ καταστρέψου­με τὴν Ἐκκλησία, γιὰ νὰ μὴ ζοῦμε μ᾽ ἕνα ψέμα. Ἐὰν ὅμως εἶνε ἀλήθεια ―καὶ εἶνε ἀλήθεια―, ἀπευθύνομαι σ᾽ ἐσᾶς καὶ λέω· Κι ἂν ἄλλοι ἀρ­νηθοῦν τὸ Χριστὸ καὶ χειροκροτήσουν ἀπίστους καὶ ἀθέους, ἐσεῖς μείνετε πιστοὶ καὶ ἀ­φωσιωμένοι σ᾽ αὐτόν· νὰ λατρεύετε πάντα τὸ Χριστό· «ὅν, παῖδες Ἑλλήνων, ὑμνεῖτε καὶ ὑ­περυψοῦτε εἰς πάντας τοὺς αἰῶνας»· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Oμιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου εις τον ιερο ναό Ἁγίου Βασιλείου, Φιλώτα – Ἀμυνταίου)

_____________________

ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

________________________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN  DE FLORINA  LA DUMINICA A 24-A DUPĂ RUSALII

CE ESTE CREDINŢA?

„Credinţa ta te-a mântuit…”

„Doar crede şi se va mântui”

(Luca 8, 48, 50)

Aţi auzit Evanghelia. Ne istoriseşte două minuni. Una, vindecarea femeii cu scurgere de sânge, mai mică; alta, învierea copilei moarte, este foarte mare. Acestea le zice Evanghelia. Şi vreau să luăm aminte la un lucru. Dacă femeia bolnavă s-a vindecat şi dacă fetiţa a înviat din morţi, aceste două minuni au avut loc pentru că la mijloc a fost credinţa. Femeii pe care a vindecat-o, Hristos i-a spus: „Credinţa ta te-a mântuit”. Şi tatălui fetiţei i-a spus: „Nu te teme; doar crede, şi se va mântui” (versetele 48 şi 50). Hristos pune credinţa ca pe o condiţie a minunilor. Aceasta ne arată cât de mare lucru este credinţa. Şi dacă deschideţi Evanghelia şi întreaga Sfântă Scriptură veţi vedea că este foarte des întâlnit cuvântul „credinţă”. Dar veţi întreba: ce este această credinţă?

Ce este credinţa! Sunt unele lucruri, fraţii mei, pe care le simţim, dar nu putem să le exprimăm. Simţi, de pildă, că există aer, vezi că el clatină frunzele; dar cine a văzut aerul? Simţi electricitatea, atingi o sârmă şi te scutură, dar foarte bine nici ştiinţa nu poate să explice ce este electricitatea. Stai pe pământ şi simţi cutremurul, dar cauzele cele mai profunde ale cutremurului n-a putut nimeni să le identifice. Lumea aceasta are taine. Una din marile taine este şi credinţa. Ce este credinţa? Este curent, aer, electricitate, cutremur? Este ceva mult superior.

Ce este credinţa! Dacă vrei să simţi credinţa, ascultă ce spune Biserica noastră la Heruvic: „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”. Vrei să simţi ce este credinţa, să vezi lumina cea cerească? Izgoneşte din mintea ta orice gând pământesc. Din mintea ta fă-ţi aripi şi zboară. Zboară dincolo de lună, dincolo de soare, dincolo de stele, dincolo de galaxii. Dar oricât vei zbura, undeva te vei opri. Acolo deci unde se opresc rachetele, astronomia, ştiinţa, logica, acolo, atunci, este nevoie de altfel de aripi – aripile credinţei. Credinţa vine şi te ia şi te înalţă sus, foarte sus, şi acolo auzi: „Osana întru cei de sus…”, asculţi cântările îngerilor şi ale arhanghelilor precum Sfântul Spiridon, vezi un tron deasupra căruia şade însuşi Dumnezeu. Aceasta este credinţa, îţi arată lucruri, pe care nici cu ochiul, nici cu microscopul, nici cu alte mijloace ştiinţifice nu poţi să le vezi.

Prin credinţă omul îşi dă seama că în afară de această lume materială există şi o altă lume, nu sensibilă, ci suprafirească, nevăzută, duhovnicească, o lume superioară, lumea duhurilor netrupeşti şi nemuritoare. Îşi dă seama că există Dumnezeu, „Creatorul celor văzute şi celor nevăzute”.

Prin credinţă omul simte şi că există un Părinte iubitor. O vrăbiuţă – zice Evanghelia – o furnică, o frunză din copac nu cade jos pe pământ fără voia Sa. „La voi însă şi perii capului toţi sunt număraţi” (Matei 10, 29-30). Ce vrea să spună asta? Toate detaliile vieţii noastre Domnul le cunoaşte.

Prin credinţă acceptăm că Dumnezeu este un soare, o „Dumnezeire în trei Sori”, trei sori, dar un singur soare: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. „Slavă sfintei şi celei de-o fiinţă şi de viaţă făcătoare şi nedespărţitei Treimi”. „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh…”. Ce măreţii sunt acestea!

Prin credinţă de asemenea mărturisim că a doua Persoană a Sfintei Treimi, Domnul nostru Iisus Hristos, s-a coborât din cer aici, pe pământ. Nu doar ca om, ci ca Dumnezeu-Om. S-a botezat în Iordan, a fost străpuns de spini, de piroane şi de răutatea lumii.

Prin credinţă – înainte de toate – mărturisim că pe Golgota s-a jertfit Fiul Fecioarei şi Şi-a vărsat Neprihănitul Său Sânge şi acest Sânge a devenit baie în care se curăţeşte şi cel mai păcătos suflet. „Sângele lui Iisus Hristos… ne curăţeşte pe noi de tot păcatul” (I Ioan 1, 7).

În sfârşit, prin credinţă mărturisim că Hristos a înviat întru slavă, S-a înălţat la ceruri şi că va veni iarăşi într-o zi „să judece viii şi morţii” (Simbolul de Credinţă).

Acestea sunt temeliile, rădăcinile sfintei noastre credinţe. Este suficient însă doar să credem? Acestea – îţi spune unul – le accept; nu sunt ateu, mason, iehovist; eu cred… Nu este suficient doar să zicem „cred”. Cuvântul „cred” să-l arătăm continuu în viaţă, să-l traducem prin fapte de iubire.

Crezi în Sfânta Treime? O spui cu gura. Prin viaţa ta însă arăţi că adori alte zeităţi „ale veacului acestuia”, care sunt profitul, mammona, plăcerile, idolii lumii, însuşi satana (II Corinteni 4, 4).

Crezi în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate? De ce deci te întristezi? De ce deznădăjduieşti? De ce te temi? Dumnezeu, care hrăneşte păsările, te va hrăni şi pe tine. „Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele” (Psalmul 33, 11).Crezi că Hristos a înviat din morţi şi a biruit moartea? Atunci de ce te întristezi şi plângi? De ce faci ca şi închinătorii la idoli „care nu au nădejdea” Învierii? (I Tesaloniceni 4, 13).

Crezi că Dumnezeu este iubire? Atunci tu de ce ţii mânie şi ură? Crezi că Dumnezeu iartă pe cel păcătos? Aşadar, de ce şi tu nu ierţi pe vecinul sau pe fratele tău?

Crezi că Hristos este deasupra tuturor? Atunci de Îl dispreţuieşti, de ce Îl înjuri ?

Din păcate, nu există credinţă lucrătoare.

***

Iubiţii mei! În aceşti ani blestemaţi în care trăim, în care diavolul şi-a pus toate puterile ca să dezrădăcineze din inimi credinţa, să fim cu multă luare aminte.

Pentru ca omul să se mântuiască are nevoie de credinţă. Credinţa în Dumnezeu, credinţa în Hristos, credinţă în cele pe care le învaţă Biserica noastră. Dar nu suntem ca protestanţii. Nu. Aceştia strigă doar „credinţă”. Noi, ortodocşii, spunem: Credem, dar lângă credinţă avem şi faptele iubirii. „Credinţă lucrătoare prin iubire” (Galateni 5, 6). Nu suntem nici protestanţi, nici catolici, şi nici iehovişti, nici masoni, nici atei. Noi spunem că credinţa mântuieşte. Care credinţă însă? Credinţa care este dublată de fapte (vezi Iacov 2, 14-26). Un copac îl cunoşti după fruct; lămâiul se cunoaşte după lămâie, mărul – după mere, măslinul – după măsline; şi creştinul se va arăta din faptele lui. Iar puiul de pasăre, pentru a zbura, trebuie să aibă puternice ambele lui aripioare. Dacă vânătorul îi loveşte o aripioară, sărmanul pui cade jos. Cu o aripioară încearcă, se loveşte jos de pământ, dar nu poate să zboare. Aşa face şi diavolul, ne loveşte cu gloanţele lui când într-o aripă, când în alta, când în credinţă, când în fapte, când în Ortodoxie, când în ortopraxie, şi nu putem să zburăm la cele cereşti. Să luăm aminte să avem credinţă ortodoxă şi fapte de virtute.

Vine ceasul – aproape este – în care va cădea ciurul deasupra pământului. Toate câte le zice Apocalipsa se vor împlini. Ne va cerne diavolul ca pe ucenicii lui Hristos în noaptea Marii Joi. Spuneau: „Noi vom fi alături de Tine”. Şi Hristos i-a spus lui Petru: În seara aceasta diavolul vă va cerne. „Iată satana a cerut să vă cearnă ca pe grâu…” (Luca 22, 31). Cu site mici ne-a cernut până astăzi; dar va veni sita cea mai mare. Şi atunci, fraţii mei, din miile de creştini, ascultaţi? – Aceste lucruri le spun cărţile lui Dumnezeu, Biblia (vezi Matei 7, 14; 22, 14; Luca 12, 32; 13, 23; 18, 8; Apocalipsa 3, 11; 16, 9-11,21) – Din miile de creştini dacă va rămâne unul credincios lui Hristos! 999 nu vor mai crede în nimic. Vor blasfemia, vor face ca şi câinii turbaţi care nu-şi mai recunosc stăpânul.

Dar noi, şi unul dacă am rămâne, să rămână. Şi unul dacă rămâi în societate, să rămâi. Unul va birui, cel care crede în Hristos. Şi să ne învrednicească Dumnezeu să murim cu credinţa ortodoxă şi cu fapte de pocăinţă. Şi când va veni cel din urmă ceas al vieţii noastre, să spunem: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru Împărăţia Ta” (Luca 23, 42). Amin.

MIKΡΟ ΑΦΙΕΡΩΜΑ ΣΤΟΝ ΕΠΙΣΚΟΠΟ ΤΟΥ ΚΟΣΣΟΒΟΥ ΑΡΤΕΜΙΟ

ΠΟΥ ΔΙΩΚΕΤΑΙ  ΓΙΑ ΤΗΝ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑ

Γραμμένο από ευλαβή ιερομόναχο που κρατά με συνασκητάς του ψηλά το λάβαρο της Ορθοδοξίας

Σεβασμιώτατε Πατέρα!
Μέ θλίψη παρακολουθῶ πώς κάποιοι ξήλωσαν ἀπό τόν καρδιά τους τόν Χριστό! Καί ἦταν ἐπίσκοποι αὐτοί!!!
Πῶς ἤθελες νά κρατήσουν ἐσένα, ἀφοῦ Ἐκεῖνον ξήλωσαν πιό νωρίς;…
Μέ ἄδειες καρδιές προχωρᾶνε καί μέ ἀγωνία κοιτᾶνε νά δοῦν μήπως ὑπάρχει κανείς συνεπίσκοπος, πού ἐξακολουθεῖ τήν Ἀλήθεια νά κρατᾶ στό χέρι και τόν Θεόν νά φανερώνει στούς ἀνθρώπους, καί τόν Θεόν στήν καρδιά νά κρατᾶ!
Σέ ξήλωσαν Πατέρα ἀπό τόν θρόνο τῆς Ράσκας καί Πριζρένης… Δέν μπόρεσαν ὅμως νά σέ ξηλώσουν ἀπό τίς καρδιές τῶν παιδιῶν σου πού τά πάντα ἄφησαν γιά τόν Χριστό!
Σέ ἐξόρισαν μακριά, ἀφήνοντας ἔρημα τά Μοναστήρια καί Ἐκεῖνος ἔστειλε τούς Μοναχούς σου στήν ἔρημο.
Ἡ Ἐκκλησία ἔφυγε στήν ἔρημο…
Ὁ θρόνος τοῦ Πατριάρχου στήθηκε πάνω στό αἷμα, στά δάκρυα, στόν ἱδρῶτα, στήν ἀγωνία!!!
Τά λιοντάρια τοῦ θρόνου σκαλίστηκαν στά κόκκαλα τῶν Μοναχῶν. Τά δάκρυα ὅμως τῶν διωγμένων παιδιῶν τοῦ Θεοῦ θά πνίξουν τούς κακούς ἐργάτας τοῦ Ἀμπελῶνος τοῦ Κυρίου!
Ἐσεῖς Σεβασμιώτατε εἶστε ὁ Πατέρας, ἐμεῖς ἀκολουθοῦμε σιγά σιγά πίσω ἀπό τά διωγμένα παιδιά σου! Μέσα στό Ἅγιο Ποτήριο –τό Σῶμα καί τό Αἷμα τοῦ Χριστοῦ– ὅλο τό σῶμα τῆς Ἐκκλησίας στά χέρια σου κρατᾶς!
Προσευχήσου γιά μᾶς τίμιε Πατέρα!
Προσευχήσου καί γιά μᾶς! Ἀμήν.

ΠΟΙΗΜΑ ΕΤΕΡΟΥ ΙΕΡΟΜΟΝΑΧΟΥ ΓΙΑ ΤΟΥΣ ΕΠΙΣΚΟΠΟΥΣ ΤΩΝ ΕΣΧΑΤΩΝ ΚΑΙΡΩΝ

ΤΟΙΟΥΤΟΙ  ΥΜΙΝ  ΠΡΕΠΟΥΣΙΝ  ΑΡΧΙΕΡΕΙΣ

ΚΑΤΑ  ΤΑΣ  ΚΑΡΔΙΑΣ  ΥΜΩΝ  ΔΟΣΩ  ΥΜΙΝ  ΑΡΧΟΝΤΑΣ

1. Σήμερα ποὖναι ἐορτή,———————-2. Μέ τίς χρυσές τίς γκλίτσες των
σήμερα ποὖναι σχόλη,—————————-τ᾿ ἀτίμητ᾿ ἄμφιά των,
θἄρθουν νά μᾶς βλογήσουνε————-——τίς ἀκριβές τίς μήτρες των,
καμπόσοι ἀργοσχόλοι.—————————-καί τά καλά φαγιά των.

3. Ἄν καί μαστίζετ᾿ ὁ  λαός–—————–4. Λέν πώς ποιμαίνουν τόν λαόν,
ἀπό τήν ἀνεργία,––——————————–μά μον᾿ ν᾿ ἀρμέγουν ξέρουν,
ἐτοῦτοι ἐδῶ καλοπερνοῦν———————-καί τ᾿ ἔρημο τό βόσκημα
ἀπό τήν Ἐκκλησία.–———————–——–πολύ βαρύ τό φέρουν.

5. Γιά τοῦτο φεύγει ὁ λαός–———————–6. Ἐγέμισ᾿ ἡ πατρίδα μας
ἀπό τήν Ἐκκλησία——————————-—ἀπό  κακοδοξία
καί δέν τούς καίγεται καρφί———————-κανείς τους δέν ἀνησυχεῖ
γιά τήν ἀποστασία.……………………………γιά τήν ΌΡΘΟΔΟΞΙΑ.

7. Κι᾿ ἄν φύγουν ὅλοι οἱ πιστοί.……………..8. .Ἄς πᾶνε ὅπου θέλουνε,
ἀπό τήν Ἐκκλησία,……………………………..ἐμεῖς καλά περνοῦμε
ἐκεῖνοι ἀναπαύονται…………………………….μέ τίς φιέστες τίς πολλές,
εἰς τήν μισθοδοσία.……………………………..ὅπου γιορτές ἀκοῦμε.
Μ. Κ.  19-10-2010

_________________________

«Η εκκλησία, η οποία προς απολαβή εγκόσμιων αγαθών, έκρινε καλόν να συζευχθεί, να ενώσει την τύχη της μετά του θηρίου της Αποκάλυψης, συν τω χρόνω απώλεσε την ελευθερία της, και ηδονικά καθισμένη στη ράχη του θηρίου, κυβερνάται υπ΄ αυτού και περιφέρεται στις οδούς και στις ρύμες του κόσμου ως μισθωτή πόρνη θρησκευτική πόρνη, που εμπορεύεται τον Χριστόν, αναγκασμένη να κερνά τα πλήθη από το χρυσόν ποτήρι όχι τον καθαρό οίνο της Κ. Διαθήκης, αλλά οίνο νοθευμένο, διδάγματα ξένα και αλλότρια προς το γνήσιο πνεύμα του Χριστιανισμού».

Αυγουστίνος Καντιώτης,  «Χριστιανική Σπίθα» του 1952

____________________________________________________

ΣΧΟΛΙΟ

• Εξ αφορμής του ποιήματος του ιερομονάχου όπου μεταξύ των άλλων δεσποτικών παραλυσιών στιγματίζει και τα συλλείτουργα με καυστικό τρόπο, ανακάλεσα στη μνήμη μου ένα πρόσφατο κείμενο που δημοσιεύθηκε στον ΟΡΘΟΔΟΞΟ ΤΥΠΟ με συγγραφέα τον π. Διονύσιο Τάτση το οποίο αναλύει πολλές πτυχές του εκφυλιστικού αυτού φαινομένου κάτω απ το πρίσμα του ορθοδόξου ήθους. Συνιστώ εκθύμως στους αναγνώστες του μπλογκ να το αναγνώσουν είτε μέσω διαδικτύου είτε μέσω ανάγνωσης του εβδομαδιαίου κυκλοφορούντος φύλλου. Με ευγενικό τρόπο αλλά χωρίς μισόλογα και υπεκφυγές ένα δυσώδες έλκος της σύγχρονης εκκλησιαστικής ζωής ανατέμνεται κατά τον καλύτερο τρόπο από τη γραφίδα ενός εκλεκτού κληρικού. Είθε να εκλείψει κάποτε το θλιβερό φαινόμενο των συλλείτουργων που τόσο σκανδαλίζει τον ευσεβή λαό.

• Σας συγχαίρω για την παράθεση του μνημειώδους κειμένου του αοιδίμου π. Αυγουστίνου στη ΣΠΙΘΑ του 1952 που περιγράφει με μοναδικό τρόπο την άθλια θέση της Ελλαδικής Εκκλησίας έναντι της άθεης πολιτείας. Ο αείμνηστος ιεράρχης είχε συλλάβει το πρόβλημα στις αληθινές του διαστάσεις καθόσον χρημάτισε βοηθός  του αειμνήστου καθηγητού της Θεολογικής Σχολής Αθηνών Χρήστου Ανδρούτσου, συγγραφέως του μοναδικού στο είδος του βιβλίου «ΕΚΚΛΗΣΙΑ ΚΑΙ ΠΟΛΙΤΕΙΑ ΕΞ ΕΠΟΨΕΩΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ» που αναλύει με ενάργεια τη μοναδική πραγματικότητα ότι δηλαδή η Εκκλησία της Ελλάδος κατήντησε ταπεινό εξάρτημα της άθεης πολιτείας. Παρενθετικώς αναφέρω ότι ο αείμνηστος, πεφιλημένος όλων μας, θρυλικός πλέον π. Αυγουστίνος προοριζόταν για πανεπιστημιακός λόγω των φοβερών ικανοτήτων του αλλά ΕΥΤΥΧΩΣ άλλως έδοξε τη θεία χάριτι προς όφελος της αγίας μας Εκκλησίας! Ουδέν ψευδέστερον του κατά κόρον λεγομένου ότι κυριαρχεί το σύστημα της συναλληλίας στις σχέσεις Εκκλησίας-πολιτείας όπως έγραψε κάποτε ο αείμνηστος Ιερώνυμος Κοτσώνης, πρώην αρχιεπίσκοπος Αθηνών και καθηγητής του κανονικού δικαίου που ασχολήθηκε ιδιαίτερα με το θέμα. Η πικρή αλήθεια είναι ότι κυριαρχεί το σύστημα της νόμω κρατούσης πολιτείας προς χαράν των δαιμόνων και προς βλάβη του αληθινού εθνικού συμφέροντος. Δυστυχώς αυτή η κατάσταση βολεύει και κάποιους ορεγομένους επισκοπής. Τυχόν χωρισμός Εκκλησίας-πολιτείας θα επιφέρει αναποτρέπτως καταπληκτική μείωση του αριθμού των ορεγομένων επισκοπής αφού θα εκλείψει το κίνητρο της επισκοποποιήσεώς των και ο νοών νοείτω! Η Εκκλησία μας όμως θα ανακτήσει τη χαμένη αίγλη και αξιοπιστία της. Και κάτι τελευταίο! Ο π. Αυγουστίνος δε δίστασε να χρησιμοποιήσει και εκφράσεις ωμές προς αποκάλυψη της ελεεινής πραγματικότητας. Δυστυχώς η σύγχρονη εκκλησιαστική γλώσσα γέμει διπλωματίας και ψευδοευγένειας και ουσιαστικά επευλογεί τα πλείστα όσα εκκλησιαστικά, κοινωνικά και εθνικά αίσχη! Ας δεηθούμε όλοι μας,εν μια ψυχή και καρδία,οι εκλεκτές σκέψεις του πεφιλημένου π. Αυγουστίνου να προβληματίσουν τους ιεράρχες μας επ αγαθώ της αγίας μας Εκκλησίας!
• Λυκούργος Νάνης

Τοῦ ἁγίου Δημητρίου
26 Ὀκτωβρίου

ΥΠΟΔΕΙΓΜΑ ΗΡΩΪΚΗΣ ΠΙΣΤΕΩΣ

ΣΗΜΕΡΑ 26 Ὀκτωβρίου εἶνε ἑορτὴ μεγάλη. Ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία, ὄχι μόνο στὴν Ἑλ­λάδα ἀλλὰ παντοῦ, τὴν τιμᾷ. Διότι παντοῦ ὑπάρ­χουν Δημήτριοι, ἀκόμη καὶ γυναῖκες Δήμητρες, καὶ ἑορτάζουν τὸν μεγαλομάρτυρα ἅγιο Δημήτριο.

* * *

Τί ἦταν ὁ ἅγιος Δημήτριος; Ἄνθρωπος ἦ­ταν καὶ αὐτὸς ὅπως ἐμεῖς, δὲν διέφερε. Κάθε ἄνθρωπος ὅμως ἔχει θέλησι. Καὶ ἂν κάνῃ κα­λὴ χρῆσι τῆς θελήσεώς του, μπορεῖ νὰ φτάσῃ μέ­χρι τὰ οὐράνια· ἂν κάνῃ κα­κὴ χρῆσι, μπορεῖ νὰ κατρακυλίσῃ μέχρι τὸν ᾅδη. Ἂν θέλῃ γίνεται ἄγγελος, ἂν θέλῃ γίνεται σατανᾶς. Κ’ εἶ­νε στι­γμὲς ποὺ φτάνει πολὺ ψηλά, εἶνε στιγμὲς ποὺ πέφτει πολὺ χαμηλά, ἀηδιάζει τὸν ἑαυτό του, γίνεται χειρότερος ἀπὸ τὸ δαίμονα. Γι’ αὐτὸ γέ­μισε ὁ κόσμος τώρα ἀπὸ δαιμονιζομένους.

Ὁ ἅγιος Δημήτριος γεννήθηκε στὴ Θεσσα­λονίκη ἀπὸ ἐκλεκτὴ οἰκογένεια περὶ τὸ 300 μ.Χ., ὅταν στὴν αὐτοκρατο­ρία βασίλευε ἕνας τύραννος, ὁ Διοκλητιανός. Τὸ ἐπάγγελμά του ἦταν στρατιωτικός, γενναῖος ἀ­ξιωματικός. Ἐ­κεῖνο ὅμως ποὺ τὸν διέκρινε ἀπὸ τοὺς συναδέλφους του ἦταν – ποιό· ὅτι πίστευε στὸ Χρι­­στό, ὅτι αὐτὸς βασιλεύει, εἶνε ὁ κυβερνήτης τοῦ σύμπαντος. Πίστευε μὲ ὅλη τὴν καρδιά του, κι αὐτὸ ποὺ πίστευε δὲν τὸ ἔκρυβε.

Τώρα σπάνια θὰ συναντήσῃς Χριστιανὸ νὰ ὁμολογῇ τὸ Χριστό. Ἔρχονται στὴν ἐκκλησία, προσκυνοῦν, ἀνάβουν κεριά, κ.λπ., ἀλλὰ με­τὰ ἔξω τίποτα. Πουθενὰ δὲν ἐκδηλώνονται. Φοβοῦνται καὶ τὸ σταυρό τους ἀκόμη νὰ κάνουν, ντρέπονται καὶ νὰ ποῦν τὸ ὄνομα τοῦ Χριστοῦ. Αὐτοὶ εἶνε ἀνάξιοι νὰ λέγωνται Χριστιανοί. Τέτοια δειλία καὶ ἀνανδρία ἐπικρατεῖ. Ἢ πιστεύεις, κύριε, ἢ δὲν πιστεύεις! Ἐὰν δὲν πιστεύῃς, τότε ἑνώσου μὲ τοὺς ἀπίστους καὶ ἀθέους καὶ πολέμησε ὅ,τι ὑψηλὸ καὶ ὡ­ραῖο ὑπάρχει. Ἂν πιστεύῃς ὅμως, αὐτὸ ποὺ πιστεύ­εις νὰ τὸ καμαρώνῃς καὶ νὰ τὸ διακηρύττῃς.

Αὐτὸ ποὺ πίστευε λοιπὸν ὁ ἅγιος Δημήτρι­ος τὸ ἐκήρυττε φανερά, παντοῦ, καὶ προσπαθοῦ­­σε νὰ ἑλκύσῃ κι ἄλλους στὸ Χριστό. Κάθε πρωῒ παρακαλοῦσε· Κύριε, κάνε νὰ γίνουν κι ἄλ­­­λοι Χριστιανοί! Λένε μάλιστα, ὅτι δὲν ἡσύχα­ζε ἐὰν δὲν ἔκανε τοὐλάχιστον ἕνα καινούρ­γιο Χρι­στιανὸ τὴν κάθε ἡμέρα. Πρὸ παντὸς προσπαθοῦσε νὰ φέρῃ στὸ Χριστὸ παιδιὰ καὶ νέους. Καὶ μεταξὺ τῶν νέων ποὺ ἐκέρδισε εἰς Χριστὸν ἦταν καὶ ἕνας ποὺ ὠνομάζετο Νέστωρ.

Αὐτὴ ἦταν ἡ δρᾶσι του ὅταν κηρύχθηκε δι­ωγμός. Ὅποιος ἐκήρυττε Ἰησοῦν Χριστὸν κα­τεδιώκετο· καὶ μεταξὺ τῶν πρώτων ποὺ συν­ελήφθησαν ἦταν ὁ ἅγιος Δημήτριος. Τοῦ εἶ­παν· ―Ἀρνήσου τὸ Χριστό, βλαστήμησέ τον. ―Ὄχι. ―Βλαστήμησε τὸ Χριστό. ―Ὄχι. ―Βλα­στήμησε τὸ Χριστό. ―Ὄχι. Ἐπειδὴ δὲν πειθαρχοῦσε, τὸν καθαίρεσαν ἀπὸ τὸ στρατιωτι­κό του ἀξίωμα, τὸν ἔκαναν ἁπλὸ πολίτη, καὶ τὸν ἔβαλαν στὴ φυλακή.

Ἐνῷ ὅμως βρισκόταν στὸ κελλί, δέχθηκε μία ἐπίσκεψι. Ἀνοίγει ἡ πόρτα καὶ μπαίνει ὁ Νέστωρ. ―Δάσκαλε, φέρ­νω δυσάρεστα νέα. ―Τί συμβαίνει, παιδί μου; ―Ἡ Θεσσαλονίκη εἶ­­νε ἀνάστατος. Ἄντρες γυναῖ­κες παιδιὰ συγ­κεντρώνονται στὸ στάδιο καὶ βλέπουν ἀγῶνες. Ἐκεῖ παρουσιάστηκε ἕνας γιγαντιαῖος σι­δηρό­φρακτος εἰδωλολάτρης ποὺ λέγεται Λυαῖος. Εἶνε τὸ καύχημα καὶ καμάρι τῶν ἐ­χθρῶν τοῦ Χριστοῦ. Κάθε μέρα ὁ κήρυκας φωνάζει· Ὅ­ποιος Χριστιανὸς θέλει, ἂς ἔρ­θῃ νὰ παλέψῃ μὲ τὸ Λυαῖο!… Τόσες μέρες τώρα κανείς δὲν παρουσιάζεται, καὶ ὅλοι μᾶς  χλευάζουν. Δὲν τὸ ἀνέχομαι. Θέλω νὰ ξεπλύ­νω τὸ ὄνειδος αὐ­τό, θέλω νὰ μονομαχήσω μὲ τὸ Λυαῖο, καὶ ζητῶ τὴν εὐχή σου. Ὁ ἅγιος Δημήτριος δὲν τὸν ἀπέτρεψε. Τὸν εὐλόγησε καὶ τοῦ εἶπε· ―«Ὕπαγε· καὶ Λυαῖον νικήσεις καὶ ὑπὲρ Χριστοῦ μαρτυρήσεις»· καὶ τὸ Λυαῖο θὰ νικήσῃς, ἀλλὰ καὶ θὰ μαρτυρήσῃς γιὰ τὸ Χριστό.

Ὡπλισμένος ὁ Νέστωρ μὲ τὴν εὐχὴ τοῦ ἁ­γίου διδασκάλου του, νάτος τώρα κατεβαίνει στὸ στίβο φτερωτός. Ὁ κῆρυξ φωνάζει· ―Ποιός Χριστιανὸς θέλει νὰ μονομαχήσῃ μὲ τὸ Λυαῖο; ―Ἐγώ, φωνάζει ὁ νέος. Στρέφονται ὅλοι καὶ βλέπουν ἕνα παιδάριο. ―Ἐσύ, τοῦ λένε, θὰ τὰ βάλῃς μὲ τὸ γίγαντα; Δὲ λυπᾶσαι τὰ νιᾶτα σου; Μ᾽ ἕνα χτύπημα θὰ σὲ ξαπλώσῃ κατὰ γῆς. Λυπήσου τὴ ζωή σου… Αὐτὸς ὅμως εἶνε ἀ­ποφασισμένος, καὶ ἔτσι οἱ δύο ἀντίπαλοι παρατάσσονται. Καὶ ἐνῷ ὅλοι, τὸ πλῆθος τῶν εἰδωλολατρῶν καὶ οἱ λίγοι Χριστιανοί, κρατοῦν τὴν ἀναπνοή τους, ὁ Νέστωρ ὁρμᾷ καὶ φωνάζοντας «Θεὲ τοῦ Δημητρίου, βοήθει μοι», δίνει ἕνα καίριο πλῆγμα στὸ γίγαντα καὶ τὸν ῥίχνει κάτω μὲ γδοῦπο. Αὐτὸ ἦταν ἕνας θρί­αμβος τοῦ χριστιανισμοῦ τὴν ἡμέρα ἐκείνη.

Ἐν συνεχείᾳ ὅμως ὁ Νέστωρ μαρτύρησε. Τὸν συλλαμβάνουν, τοῦ ζητοῦν νὰ βλαστη­μή­σῃ τὸ Χριστό. Δὲν βλαστημᾷ, κ’ ἔτσι τὸν θανατώνουν.

Μετὰ πηγαίνουν στὴ φυλακή, στὸ κελλὶ τοῦ διδασκάλου. Μὲ τὶς λόγχες τρυποῦν τὸν Δημήτριο στὴν πλευρά, καὶ τελειώνει μαρτυρι­κῶς τὸν δρόμο του. Ὁ τάφος του ἀνέβλυσε μύρο· γι᾽ αὐτὸ λέ­γεται μυροβλήτης. Πάνω στὸν τάφο του κτίστηκε ἔπειτα μεγαλοπρε­πὴς ναός, ὁ ναὸς τοῦ Ἁγίου Δημητρίου Θεσσαλονίκης, ποὺ ἑορτάζει σήμερα.

Πολλὰ καὶ μεγάλα θαύματα ἔκανε ὁ ἅγιος Δημήτριος. Ἕνα μόνο σᾶς θυμίζω. Ἂς μὴν πιστεύουν οἱ ἄπιστοι, δικαίωμά τους· ἐμεῖς πιστεύουμε. Διότι τέτοια ἅγια ἡμέρα, 26 Ὀκτωβρίου τοῦ 1912, ὁ ἅγιος Δημήτριος ἔκανε τὸ θαῦμα του. Τὰ παιδιὰ τῆς Ἑλλάδος φώναζαν στὶς μεραρχίες καὶ στὰ τάγματα· Ἅγιε Δημήτριε, κάνε τὸ θαῦμα σου! Καὶ πράγματι τὴν ἡ­μέρα τοῦ ἁγίου Δημητρίου μπῆκαν στὴ Θεσσαλονίκη καὶ ὕψωσαν τὴ σημαία μας ἐπάνω στὸ Λευκὸ Πύργο! Δὲν εἶνε θαῦμα αὐτό;

* * *

Τὸ συμπέρασμα ποιό εἶνε; Οἱ ἅγιοι εἶνε ὑ­ποδείγματα. Τόσο ὁ ἅγιος Δημήτριος ὅσο καὶ ὁ ἅγιος Νέστωρ εἶνε ὑποδείγματα πίστεως, ποὺ πρέπει κ’ ἐμεῖς νὰ μιμηθοῦμε ὅσο ζοῦμε σ’ αὐτὴ τὴ ζωή, νὰ τοὺς ἀκολουθήσουμε.

Γεννᾶται τὸ ἐρώτημα· πιστεύουμε; Μὲ τὰ λόγια πιστεύουμε, τὰ πράγματα ὅμως ἀποδει­κνύουν ὅτι δὲν ἔχουμε οὔτε λίγη ἀπὸ τὴν πίστι ποὺ εἶχαν οἱ ἅγιοι ἐκεῖνοι. Ἂν γίνῃ δι­ω­γμὸς ―καὶ θὰ γίνῃ διωγμός― ὅπως ἔγινε ἐπὶ Διοκλητιανοῦ, δὲν ξέρω πόσοι ἀπὸ τοὺς λεγομένους Χριστιανοὺς θὰ μείνουν πιστοὶ στὸ Χριστό.

Θὰ πέσῃ κόσκινο. Ἔρχεται ὁ ἀντίχριστος. Τὸ νούμερό του, τὸ 666, ἔχει σημασία. Καὶ οἱ ταυτότητες μὲ τὸ 666 εἶνε μέσα στὸ πρόγραμ­μα τῆς κυριαρχίας του. Μὴν πάρῃ κανείς τέτοια ταυτότητα. Εἶνε σημάδι τοῦ ἀντιχρίστου. Αὐτὸς θὰ σείσῃ τὴν οἰκουμένη, θὰ κοσκινίσῃ μικροὺς καὶ μεγάλους, καὶ ἄρχοντες καὶ ἀρ­χομένους, καὶ γυναῖκες καὶ ἄντρες καὶ παιδιά. Θὰ προσπαθήσῃ νὰ σφραγίσῃ ὅλους. Ἐ­μεῖς μία σφραγῖδα ἔχουμε, τὴ σφραγῖδα τοῦ ἁγίου βαπτίσματος. Θὰ προσπαθήσῃ ὁ ἀντίχριστος νὰ σφραγίσῃ τὸν κόσμο μὲ τὴ σφρα­γῖ­δα τοῦ σατανᾶ. Καὶ τότε μέσ᾽ στοὺς χίλιους ἕνας, μόνο ἕνας, θ’ ἀντισταθῇ!

Εἶνε ὑπερβολικὸς ὁ λόγος μου; Δὲν εἶνε. Διότι πόση ἀντίστασι δείχνουν οἱ σημερινοὶ Χριστι­ανοὶ ἐν συγκρίσει μὲ τοὺς Χριστιανοὺς τῶν πρώτων αἰώνων; Σ’ ἐκείνους τὸ μαχαί­ρι ἔ­βαζαν στὸ λαιμὸ γιὰ νὰ βλαστημήσουν, καὶ δὲ βλα­στημοῦσαν· οἱ σημερινοὶ βλαστημοῦν χω­ρὶς νὰ τοὺς ἀναγκάζῃ κανείς. Ποιός τοῦ βάζει τὸ μαχαίρι στὸ λαιμὸ τοῦ ψευδοχριστιανοῦ καὶ βλαστημᾷ; Ἐὰν λοιπὸν τώρα χωρὶς μαχαίρι, χωρὶς διωγμό, βλαστημοῦν, φαντάσου τί θὰ γίνῃ ὅταν ἔλθῃ ὁ ἀντίχριστος…

Ἐμεῖς τί πρέπει νὰ κάνουμε; Νὰ πιστέψουμε. Ἂς παρακαλέσουμε· Δός μας, Κύριε, τὴν πίστι! τὴν πίστι ποὺ εἶχε ὁ ἅγιος Δημήτριος καὶ ὁ ἅγιος Νέστωρ, τὴν πίστι ποὺ εἶχαν οἱ πρόγονοί μας· τετρακόσα χρόνια ἔζησαν κάτω ἀπ’ τὴν Τουρκιά, μὲ τὸ μαχαίρι στὸ λαιμό, καὶ δὲν ἀρνήθηκαν τὸ Χριστό. Κ’ ἐμεῖς, ἂν γί­νῃ διω­γμός, νὰ μείνουμε ὅλοι πιστοὶ καὶ ἀφωσιωμένοι. Τὰ λεφτά μας ἂς τὰ πάρουν οἱ ἀντίχριστοι, τὰ σπίτια μας ἂς τὰ πάρουν, τὰ χωρά­φια μας ἂς τὰ πάρουν, τὰ ζῷα μας ἂς τὰ πάρουν, ὅπως λέει ὁ ἅγιος Κοσμᾶς ὁ Αἰτωλός· τὴν πίστι μας ὅμως στὸ Χριστὸ ὄχι! Νά τὰ λόγια τοῦ ἁγίου Κοσμᾶ· «Ψυχὴ καὶ Χριστὸς σᾶς χρειάζονται. Αὐτὰ τὰ δύο ὅλος ὁ κόσμος νὰ πέσῃ, δὲν ἠμπορεῖ νὰ σᾶς τὰ πάρῃ, ἐκτὸς καὶ τὰ δώσετε μὲ τὸ θέλημά σας. Αὐτὰ τὰ δύο νὰ τὰ φυλάγετε νὰ μὴ τὰ χάσετε».

Εἴθε, ἀγαπητοί μου, ὅσοι ἀ­κοῦτε τὰ λόγια αὐτά, παιδιὰ γυναῖκες καὶ ἄντρες ποὺ τιμᾶτε σήμερα τὸν ἅγιο Δημήτριο, εἴθε κανείς νὰ μὴ γίνῃ προδότης. Νὰ μείνουμε ὅλοι πιστοί. Κι ἂν ἀκόμη ἔρθουν χρόνια κατηραμένα ―καὶ θὰ ἔρθουν―, καὶ πάνω στὴ γῆ μείνῃ ἕνας Χριστιανός, ἕνας μόνο νὰ μείνῃ, φτάνει αὐτός. Αὐτὸς ὁ ἕνας θὰ νικήσῃ. Θὰ νικήσῃ ὁ ἕνας, δὲ θὰ νικήσουν οἱ πολλοί. Δὲ θὰ νικήσουν οἱ ἀντίχριστοι, δὲ θὰ νικήσουν οἱ ἄθεοι, ἀλλὰ θὰ νικήσῃ ὁ Θεὸς τοῦ ἁγίου Δημητρίου.

«Θεὲ τοῦ Δημητρίου, βοήθει» μας· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία Μητροπολίτου Φλωρίνης εις Ιερό ναὸ Ἁγίου Δημητρίου Κ. Καλλινίκης – Φλωρίνης Δευτέρα 26-10-1987)

______________________

ΣΕΡΒΙΚΑ

__________________________

Свети Димитрије Мироточиви- Митровдан- 8 Новембар/ 26 Октобар

ХЕРОЈСКИ ПРИМЕР ВЕРЕ

Данас 26 Октобра је велики празник. Православна Црква, не само у Грчкој него широм васељене га поштује. Зато што свуда постоје Димитрији, имају и жене његово име,  Димитре, и сви они славе великомученика светог Димитрија.

* * *

Шта је био свети Димитрије? Био је човек као и ми, није се разликовао. Сваки човек има вољу. Уколико добро употеби своју вољу, може да стигне и до небеса, ако ли злоупотреби своју вољу скотрљаће се до ада. Ако жели човек постаје анђел или сатана. Има тренутака када стиже веома високо, а има и тренутака када пада веома ниско, гади се сам себи , постаје гори од демона. Зато је сада свет испуњен демонизираним(опседнутим) људима.

Свети Димитрије је рођен у Солуну од угледних родитеља негде 300 п.Х, када је у царству владао један тиранин, Диоклецијан. Занимање светог Димитрија је било војно, био је храбар царски намесник града Солуна. Али оно по чему се издвајао од своје сабраће – шта је било-  веровао је у Христа, да Он царује и да је Он владар васељене. Веровао је свим својим срцем, и то у шта је веровао није скривао.

Данас ћеш веома ретко сусрести Хришћанина да исповеда Христа. Долазе у цркву, поклањају се, пале свеће, итд., али након тога ништа. Нигде се не објављују. Боје се и прекрстити, стиде се да изговоре име Христово. Они су недостојни да се називају Хришћанима. Такав страх и кукавичлук влада. Или верујеш господине или не верујеш! Ако не верујеш онда се уједини са неверницима и незнабошцима и бори се против свега узвишеног и лепог што постоји на свету. Али ако верујеш,  да се поносиш и проповедаш то у шта верујеш.

Оно у шта је веровао свети Димитрије, јавно је проповедао свуда, настојао је и друге да приближи Христу. Свако јутро се молио· Господе, учини и други људи да постану Хришћани! Говоре многи, да се није смиривао ако сваки дан није бар некога  учинио Хришћанином. Пре свега је настојао приближити Христу децу и омладину. Међу омладином коју је придобио Христа ради, био је и један младић који се звао Нестор.

То је било његово деловање  када се прогласио прогон против Хришћана. Онај који проповеда Исуса Христа, прогони се, међу онима који су први били ухваћени је био и свети Димитрије. Рекли су му· Пореци Христа, похули на њега. – Не. – Хули на Христа. – Не. Хули на Христа.- Не. Пошто није пристао, одузели су му његов војни чин, постао је обични грађанин, затворили су га у затвор.

Док је био у затвору, примио је једну посету. Отварају се врата и улази Нестор. – Учитељу, доносим вам непријатне вести. – Шта се дешава, дете моје? – Солун је узнемирен. Мушкарци, жене и деца се сакупљају на стадиону и гледају борбе. Тамо се појавио један огромни ковач идолопоклоник који се зове Лије. Он је понос и похвала непријатеља Христових. Сваки дан разгласивач узвикује: Ко жели од Хришћана нека дође и бори се са Лијеом! … Прошло је већ неколико дана и нико се није појавио, сви нам се подсмејавају. Не могу то више поднети. Желим сапрати ту срамоту, желим се борити са Лијеом, и тражим твој благослов. Свети Димитрије га није одговарао. Благословио га је и рекао му· ― «Иди, и Лијеа ћеш победити и за Христа ћеш бити мучен »·

Наоружан Нестор са благословом свога светога учитеља, иде лако корака у борбу. Разгласник је повикао· ― Који Хришћанин жели да се бори са Лијеом? – Ја, повикао је младић. Сви се окрећу и виде једно дете. – Ти, кажу му, борићеш се са гигантом? Није ти жао твоје младости? Са једним ударцем ће те срушити на земљу. Сажали се на свој живот… Али он остаје одлучан, и тако се два противника боре. И док сви, мноштво идолопоклоника и мало Хришћана задржавају свој дах, Нестор напада и повикује « Боже Димитријев, помози ми», даје један јак ударац гиганту и баца га на земљу. То је била једна победа хришћанства.

μοι», δίνει ἕνα καίριο πλῆγμα στὸ γίγαντα καὶ τὸν ῥίχνει κάτω μὲ γδοῦπο. Αὐτὸ ἦταν ἕνας θρί­αμβος τοῦ χριστιανισμοῦ τὴν ἡμέρα ἐκείνη.

Потом је Нестор мучен. Ухватили су га, тражили су да хули на Христа. Нећу хулити и тако су га убили.

Затим одлазе у затвор, у ћелију учитеља. Са копљем пробадају  прса Димитрију, и тако завршава мученички свој пут. Из његовог гроба је излазило миро. и зато се назива мироточиви. На његовом гробу је саграђен касније узвишени храм, храм Светог Димитрија Солунског, који се данас слави ( храм је саградио  неки велможа из Илирије, по имену Леонтије, који се излечио од тешке болести на гробу овога светитеља и мученика).

Многа велика чуда је учинио свети Димитрије. Само ћу вас подсетити на једно његово чудо. Нека не верују неверници, њихово право· ми верујемо. Зато што је у такав дан, 26 Октобра 1912 године, свети Димитрије учинио своје чудо. Деца Грчке су у својим водовима и одредима узвикивала· Свети Димитрије учини чудо! И заиста на дан светог Димитрија ушли су у Солун и уздигли заставу на Белој Кули! Није ли то чудо?

* * *

Који је закључак? Свети Димитрије и свети Нестор су примери вере, које и ми треба да следимо колико живимо у овом животу, да их следимо.

Рађа се питање· да ли верујемо? Са речима верујемо, али чињенице доказују да немамо ни мало од вере коју су имали ови светитељи. Ако буде прогона- а биће прогона- као што је био за време Диоклецијана, не знам колико од такозваних Хришћана ће остати верно Христу.

Биће просејавања. Долази антихрист. Број, 666, има симболику. И личне карте са бројем 666 су у програму његове владавине. Немој да неко узме такву личну карту. То је знак антихристов. Он ће потрести васељену, просејаће мале и велике, владаре и поглаваре, жене, мушкарце и децу. Покушаће опечатити све. Ми имамо један печат, печат светога крштења. Настојаће антихрист да опечати свет са сатаниним печатом. И тада од хиљаду, само ће један да се супротстави!

Да ли је моја реч претерана? Није. Јер колико се данас супротстављају данашњи Хришћани у поређењу са Хришћанима првих векова? Њима су нож стављали под грло да псују, и нису псовали, а данашњи псују без да их неко присиљава. Ко ставља нож под грло лажном хришћанину и псује? Ако ли сада без ножа, без прогона, хуле на Бога, замислите шта ће само бити када дође антихрист…

Ми шта треба да чинимо? Да верујемо. Помолимо се· Дај нам, Господе, веру! веру коју су имали свети Димитрије и свети Нестор, веру коју су имали наши преци, четристо година су живели под Турцима, са ножем под грлом, и нису порекли Христа. А ми, ако буде прогона, да останемо верни и посвећени. Наше паре нек узму антихристи, наше куће нека узму, наше њиве, наше животиње нека узму, као што каже свети Козма Етолски· али нашу веру не! Ево речи светог Козме· «Душа и Христос су вам потребни.То двоје цео свет да пропадне, не могу вам узети, осим ако их дате својом вољом. То двоје да чувате да их не изгубите».

Драги моји, сви који слушате ове речи, децо, жене и мушкарци који данас поштујете светог Димитрија, нека нико не постане издајник. Останимо сви верни. И ако дођу године уклете- а доћи ће-, и на земљи остане само један Хришћанин, један да само остане, довољан је и он. Тај један да победи. Победиће један,  неће победити многи. Неће победити антихристи, неће победити незнабошци, него ће победити Бог светог Димитрија.

«Боже Димитријев, помози нам» амин.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

________________

ROYMANIKA

____________________

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA LA POMENIREA SFÂNTULUI DIMITRIE:

“Vine Antihristul. Numărul lui, 666, are o importanţă. Şi buletinele cu 666 sunt în programul instaurării lui. Să nu ia nimeni un astfel de buletin. Este semnul lui Antihrist”.

“… Multe şi mari minuni a făcut Sfântul Dimitrie. Vă amintesc doar una. Să nu creadă necredincioşii, dreptul lor; noi credem. Pentru că într-o astfel de sfântă zi, 26 octombrie 1912, Sfântul Dimitrie şi-a făcut minunea. Copiii Eladei strigau în divizii şi batalioane: Sfinte Dimitrie, fă minunea ta! Şi într-adevăr, în ziua Sfântului Dimitrie, au intrat în Tesalonic şi au înălţat steagul nostru pe Turnul Alb! Asta nu e minune?

***

Concluzia care este? Sfinţii sunt exemple. Atât Sfântul Dimitrie, cât şi Sfântul Nestor sunt exemple de credinţă, pe care şi noi trebuie să le imităm cât trăim în această viaţă, să le urmăm.
Se naşte întrebarea: Credem? Cu cuvintele credem, însă faptele demonstrează că nu avem nici măcar puţin din credinţa pe care au avut-o aceşti sfinţi. Dacă ar fi o prigoană – şi va fi prigoană – aşa cum a fost sub Diocleţian, nu ştiu câţi din aşa numiţii creştini vor rămâne credincioşi lui Hristos.
Va veni sita. Vine Antihristul. Numărul lui, 666, are o importanţă. Şi buletinele cu 666 sunt în programul instaurării lui. Să nu ia nimeni un astfel de buletin. Este semnul lui Antihrist. Acesta va cutremura lumea, îi va cerne pe cei mici şi pe cei mari, şi pe conducători şi pe supuşi, şi pe femei şi pe bărbaţi şi pe copii. Va încerca să-i pecetluiască pe toţi. Noi o singură pecete avem, pecetea Sfântului Botez. Antihristul va încerca să pecetluiască lumea cu pecetea satanei. Şi atunci din mii… unul, doar unul, se va împotrivi!
Este exagerat cuvântul meu? Nu este. Fiindcă ce împotrivire arată creştinii de astăzi în comparaţie cu creştinii din primele veacuri? Acelora li se punea cuţitul la gât, ca să hulească, dar nu huleau. Cei de astăzi hulesc fără să-i forţeze nimeni. Cine-i pune cuţitul la gât falsului creştin de huleşte? Dacă deci acum fără cuţit, fără prigoană, hulesc, închipuieşte-ţi ce se va întâmpla când va veni Antihrist…
Noi ce trebuie să facem? Să credem. Să ne rugăm: Dă-ne, Doamne, credinţă!, credinţa pe care au avut-o Sfântul Dimitrie şi Sfântul Nestor, credinţa pe care au avut-o strămoşii noştri; Patru sute de ani au trăit sub turci, cu cuţitul la gât, dar nu s-au lepădat de Hristos. Şi noi, dacă va fi o prigoană, să rămânem toţi credincioşi şi devotaţi. Banii noştri să-i ia antihriştii, casele noastre să le ia, ogoarele noastre să le ia, animalele noastre să le ia, cum zice Sfântului Cosma Etolianul; însă credinţa noastră în Hristos, nu! Iată cuvintele Sfântului Cosma: „De suflet şi de Hristos aveţi nevoie. Pe acestea două, întreaga lume de-ar cădea, nu pot să vi le ia, doar dacă le veţi da de bunăvoie. Acestea două să le păziţi ca să nu le pierdeţi”.
Iubiţii mei, fie ca din toţi câţi auziţi cuvintele mele, copii, femei şi bărbaţi, care îl cinstiţi astăzi pe Sfântul Dimitrie, nimeni să nu ajungă trădător. Să rămânem toţi credincioşi. Şi chiar dacă o să vină ani blestemaţi – şi vor veni -, şi pe pământ va rămâne un singur creştin, unul singur să rămână, ajunge acesta. Acest unul va învinge. Va învinge unul, nu vor învinge cei mulţi. Nu vor învinge antihriştii, nu vor învinge ateii, ci va învinge Dumnezeul Sfântului Dimitrie.
„Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-ne”. Amin.”

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: A.K.)

(Говор Митрополита Флорине у Светом храму Светог Димитрија К. Калиникис-  Флорина, Понедељак –26-10-1987)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA DESPRE SFÂNTUL MAXIM MĂRTURISITORUL – “Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

“Vai, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac!”

Sfântul Maxim a trăit în veacul al VII-lea d.Hr. S-a născut în Constantinopol. A iubit cartea de mic. A studiat filosofia şi teologia şi era renumit pentru educaţia sa. Datorită calităţilor sale a fost luat funcţionar superior la Curtea Împăratului şi imediat a devenit mare secretar. O mare cinste. Împărat era atunci Heraclie, cel care i-a biruit pe perşi şi a adus înapoi Cinstita Cruce pe care o răpiseră barbarii. În zilele lui, Cetatea a fost salvată de asediu avarilor, iar locuitorii au cântat pentru prima oară Imnul Acatist. Heraclie a fost un împărat credincios şi evlavios. Dar asupra unei teme serioase, asupra temei ereticilor, a arătat o oarecare cedare, care nu a plăcut deloc lui Maxim. Maxim îi considera pe eretici foarte periculoşi şi voia ca Biserica şi statul să păstreze faţă de ei o poziţie strictă. Ereticii erau atât de obraznici, încât dacă erau lăsaţi liberi exista teama ca o mare parte din mulţime să cadă în erezie. Iar în acea vreme erezia ce era în mare acţiune era monotelismul.
Să spunem în două cuvinte ce înseamnă monotelism. Hristos, Începătorul credinţei noastre şi Întemeitorul sfintei noastre religii, este Dumnezeu şi Om, este Dumnezeu-Om. Are două voinţe. Ca om are o voinţă, însă curată de întinăciunea păcatului. Ca Dumnezeu are o voinţă sfântă şi atotputernică. Aceste două voinţe se unesc în Hristos. Voinţa omenească se supune voinţei lui Dumnezeu şi există o armonie a voinţelor în persoana lui Hristos. Nu se întâmplă nicio ciocnire în Hristos între voinţa dumnezeiască şi cea omenească. Însă cum are loc unirea celor două firi şi armonia celor două voinţe, aceasta este o taină. Părinţii Bisericii ne spun că aşa cum fierul când îl băgăm în foc se încălzeşte şi devine roşu, adică se uneşte cu focul fără să-şi piardă nimic din firea lui, aşa şi Hristos ca Om s-a unit cu Dumnezeiasca Fire şi, fără ca firea omenească să piardă ceva, a primit strălucirea Dumnezeirii, a iradiat şi a devenit şi ea slăvită şi a urcat şi ea în ceruri. Şi la această mare înălţime, pe care nu poate limba omenească să o descrie, este chemat omul să ajungă. Şi ajunge prin credinţa care îl face pe omul neputincios să se unească împreună cu Hristos şi să devină şi el într-un fel oarecare dumnezeu-om următor al Dumnezeului-Om.
Aceste lucruri le învaţă dascălii ortodocşi despre cele două firi şi despre cele două voinţe ale lui Hristos. Dar ereticii monoteliţi credeau că dacă spunem că Hristos are două voinţe, dumnezeiască şi omenească, Îl subestimăm. Şi de aceea spuneau că doar o singură voinţă există în Hristos, voinţa lui Dumnezeu , care a absorbit voinţa omenească.
Poate că par grele cele pe care le spunem aici. Dar această învăţătură eretică a tulburat mult lumea creştină, iar monoteliţii prin îngăduinţa şi chiar şi cu sprijinul împăraţilor s-au întins mult. Heraclie nu era monotelit, dar încerca să reconcilieze lucrurile şi să aducă o oarecare pace între adversari. Dar în chestiunile credinţei nu e nevoie de diplomaţie; în chestiunile credinţei e valabil ori „da”, ori „nu”; cale de mijloc nu există. Şi pentru că Maxim nu era de acord cu linia pe care o urma Heraclie în această chestiune, a considerat că se cuvine să renunţe la responsabilităţile sale faţă de împărat şi să înceteze să-i ofere serviciile de mare secretar. Pentru credinţă şi-a sacrificat poziţia strălucită, bani şi salarii şi s-a retras într-un loc pustiu, la o oarecare mănăstire. Purta rasa de monah, începuse să se înăsprească faţă de sine, să se roage, să studieze şi să se pregătească pentru lupte dure pentru Ortodoxie.
Pentru Maxim ar fi fost plăcut să rămână întotdeauna în mănăstire. Dar cu cât auzea că ereticii, lupi groaznici, năvăleau în sfântul staul al Bisericii şi răpeau oile lui Hristos, nu a putut să se liniştească. A hotărât să-şi părăsească viaţa monahală liniştită şi să se arunce în marile lupte pentru Ortodoxie. A fost în epoca sa un al doilea Atanasie cel Mare. S-a luptat cu toată puterea sufletului său. Armele sale au fost cunoştinţele şi înţelepciunea lui şi mai ales viaţa lui ascetică şi sfântă. Pretutindeni a alergat. Nu doar în Constantinopol, ci şi în Alexandria şi în alte părţi ale Africii şi până în Italia şi la Roma, ca să ajute şi să întărească pe episcopii ortodocşi în lupta împotriva ereticilor. A contribuit mult pentru condamnarea ereziei monoteliţilor.
Împăratul Constas, susţinător al ereticilor, s-a mâniat pe Maxim pentru lupta lui curajoasă şi i-a poruncit să înceteze să vorbească şi să tulbure liniştea imperiului său. Dar tăcerea lui ar fi însemnat trădarea Ortodoxiei. Vai!, dacă cei care trebuie să vorbească şi să susţină Ortodoxia tac. Ereticii, pentru că nu întâlnesc împotriviri, vor merge mai departe şi vor cuceri teren. Sfântul Maxim nu s-a supus poruncii împăratului; acum, cu mai mare putere propovăduia măreţiile Ortodoxiei. Duşmanii Ortodoxiei l-au persecutat, l-au depus şi l-au exilat în diferite părţi ale imperiului. Dar oriunde îl trimiteau, Sfântul Maxim nu înceta să predice cuvântul Ortodoxiei. În sfârşit, l-au adus în Constantinopol ca să-l judece din nou. Au încercat să-l descurajeze, dar a fost imposibil. Împăratul s-a sălbăticit şi s-a făcut ca o fiară şi a poruncit să i se taie limba şi mâna dreaptă a Sfântului Maxim; să i se taie limba, ca să nu mai poată să vorbească şi să propovăduiască Ortodoxia, şi să i se taie şi mâna, ca să nu mai poată scrie. Şi aspra şi inumana poruncă a fost executată. I s-a tăiat limba şi mâna dreaptă. Sfântul Maxim nu mai putea să vorbească şi să scrie. Dar aşa cum era, nu înceta să fie un protest viu împotriva ereticilor. În cele din urmă, l-au exilat în Lazikia Pontului şi acolo, în anul 662, Sfântul Maxim şi-a dat duhul său Domnului.

***

Iubiţii mei! Evanghelia zice că atunci când, odată, de departe, zece oameni leproşi L-au văzut pe Hristos, au început să strige: „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luca 17, 13). Şi Domnul i-a vindecat. Dar nici noi, câţi credem în Hristos, nu trebuie să ne ascundem sentimentele şi credinţa noastră, ci să ne înălţăm glasul nostru şi să-L mărturisim pe Hristos; nicio putere să nu poată să ne închidă gura; pretutindeni şi întotdeauna să propovăduim şi să-L mărturisim pe Hristos şi Credinţa Ortodoxă. Aşa se va vindeca lumea de lepra păcatului şi de rătăcire. Cuvântul lui Hristos este un medic atotputernic. Acest cuvânt a lui Hristos l-a propovăduit şi Sfântul Maxim cu un curaj neabătut. A fost unul din cei mai curajoşi propovăduitori şi mărturisitori ai Ortodoxiei. Pe el să-l imităm şi noi în aceşti ani grei în care trăim.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”)

PREDICĂ A MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA
DUMINICA A V-A A LUI LUCA
(Luca 16, 19-31)

LAZĂRII
„Era un sărac pe nume Lazăr…” (Luca 16, 20)

Iubiţii mei, este cunoscută pilda pe care am auzit-o în Evanghelia din Duminica de astăzi…
Să explicăm toată Evanghelia de astăzi? Ne-ar trebui mult timp. De aceea, din toate imaginile pe care le prezintă pilda, vom explica doar una. Vom vedea, cum trăia săracul Lazăr în această lume de aici.

***

Lazăr era un om nefericit. Asupra lui se abătuseră multe nenorociri. Priviţi-le. Lazăr era mai întâi de toate sărac. Nu avea nici moşii, nici bani, nici casă.
Şi alţii sunt săraci. Dar aceştia sunt sănătoşi. Se duc unde vor, lucrează, îşi primesc plata sau salariul şi trăiesc. Desigur că nu trăiesc ca bogaţii. Dar trăiesc acceptabil. De ce nu şi fericiţi? Când cineva e sănătos, atunci o bucată de pâine, câteva măsline şi o ceapă le mănâncă cu poftă. Când însă este bolnav, atunci şi cele mai bune mâncăruri i se par lipsite de gust. Aşadar, Lazăr pe lângă sărăcie avea şi boala.
Desigur că şi alţii sunt săraci şi bolnavi. Dar au rude şi prieteni, oameni care se interesează de ei şi nu-i lasă fără îngrijire, hrană şi medicamente. Dar Lazăr nu era doar sărac şi bolnav. Era şi cu totul singur. N-avea pe nimeni care să-i arate atenţie.
Dar iarăşi va spune cineva: Şi alţii sunt săraci, bolnavi şi singuri pe lume. Da. Dar ei trăiesc în cartierele sărace, într-o mulţime de oameni nefericiţi. Şi văzând că nenorocirea îi îmbrăţişează pe toţi aceşti oameni, simt o oarecare mângâiere în nenorocirea comună. Săracii au o compătimire unul faţă de celălalt şi o solidaritate. Dar Lazăr nu se afla printre săraci. Era în apropierea unui palat. Acolo trăia un bogat. Trăia şi se desfăta de toate bunătăţile vieţii. Cele mai alese mâncăruri, cele mai alese băuturi, cele mai scumpe haine, cele mai luxoase mobiliere, cele mai talentate cântăreţe şi dansatoare… Nimic nu-i lipsea. Cu orice dorea se desfăta. Ca să-şi facă chefurile, cheltuia fără milă. Din cele pe care le cheltuia ar fi putut să facă o cantină şi să hrănească zilnic un întreg cartier de săraci. Ar fi putut să zidească un spital, să-i adune pe săracii bolnavi şi să-i vindece. Ar fi putut să facă multe lucruri bune. Dar el nu a făcut niciunul. Era neîndurător, aspru, lipsit de omenie. Lazăr era ca un lepădat la poarta palatului bogatului. Bogatul intra şi ieşea din palat, îl vedea pe Lazăr într-o stare mizerabilă, pe câini lingându-i rănile, topindu-se zilnic ca ceara, de durere şi de nenorocire, şi bogatul nicio privire de compătimire nu i-a aruncat niciodată. Nu-i păsa de nenorocirea lui Lazăr. Cu siguranţă s-o fi bucurat când Lazăr a murit. Pentru că i s-a curăţat curtea de neplăcutul fenomen…
Ştiţi cu cine s-a asemănat Lazăr în faţa palatului bogatului nemilostiv? Situaţia lui Lazăr era cea a unui înfometat în faţa unei mese pline de toate mâncărurile. Cel înfometat priveşte mâncărurile, dar i se interzice să le atingă. Una este să moară cineva de foame într-un loc pustiu, unde nu există nimic, şi alta să moară într-un loc plin de bunătăţi. Una este să moară cineva de sete într-un pământ pustiu şi fără de apă, unde nu există picătură de apă, şi altceva să moară lângă un izvor cu apă îmbelşugată, pentru că un om rău stă deasupra izvorului şi-l păzeşte şi nu-i permite omului însetat să bea puţină apă şi să-şi stingă flacăra setei, care-i arde cele dinlăuntru. Într-o astfel de situaţie se afla Lazăr.
Sărac, bolnav, singur, abandonat, Lazăr stătea înaintea palatului unui bogat, care nu-i dădea nicio bucată de pâine, nici un pahar cu apă. Iată de ce bogatul a fost aruncat în iad. Şi dacă n-ar fi existat iad, pentru astfel de bogaţi ar trebui să se facă un iad, zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur, a cărui Liturghie o ascultăm în fiecare duminică.

***

De atunci, iubiţii mei, de când Hristos a zis această pildă, au trecut douăzeci de secole. Dar Lazării continuă să existe şi astăzi în această lume a nedreptăţii şi a nemilostivirii. Câţi nu mor zilnic în toată lumea de foame! Câţi bolnavi rămân pe dinafara spitalelor, fără medici şi medicamente! Câţi n-au fost aruncaţi afară din casele lor şi câţi n-au fost părăsiţi de copiii nemilostivi! Voi aminti doar un exemplu. Într-un sat, nu foarte departe de Florina, era un bătrân nefericit. Copiii îl părăsiseră, se duseseră în străinătate şi nu-i trimiteau nicio scrisoare. Bătrânul nu mai putea să mai lucreze. Căzuse la pat. Nimeni nu căuta la el. Nimeni nu-şi întorcea capul să vadă dacă trăieşte sau dacă a murit. Un om milos, care observase că trecură zile de când nu mai ieşise din casă, s-a dus, a intrat înăuntru, dar nu a putut să înainteze. Toată casa era murdară. Bătrânul era căzut la pat, acoperit. Abia mai respira… şi asta cu greu. Omul milos a deschis ferestrele, ca să iasă afară duhoarea, l-a ridicat, l-a curăţat, l-a luat şi l-a dus la azilul din Florina. Şi să fi fost numai acest bătrân… Iată un Lazăr, iată mulţi nenumăraţi Lazări.
Ah! Voi care aveţi bani şi-i aruncaţi ici şi colo şi trăiţi ca bogatul cel nemilostiv din Evanghelie, opriţi-vă puţin din chefurile voastre şi gândiţi-vă la Lazări. Înduraţi-vă de ei şi ajutaţi-i. Înfricoşaţi-vă de iadul cel veşnic. Nu uitaţi, că „pe cel neîndurat Hristos îl va osândi cu ateii”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: A.K.)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA,
PREDICĂ LA VINDECAREA DEMONIZATULUI DIN GADARA

ŢINUTUL GADARENILOR
„Şi s-a dus Iisus în ţinutul gadarenilor” (Luca 8:26)

S-a dus, zice Evanghelia, s-a dus Hristos în ţinutul gadarenilor. Care era acest ţinut? Se afla la graniţele Israelului, aproape de închinătorii la idoli, pe malul răsăritean al Ghenizaretului.
Ce erau gadarenii? Iudei erau. Dar deşi credeau în Dumnezeu, nu încercau să împlinească poruncile Lui. Aveau religie, dar o religie formală. Religia spunea că evreul nu trebuie să mănânce carne de porc. Gadarenii însă aveau turme de porci. Făceau comerţ, un comerţ nelegiuit, interzis de legea mozaică. Căutau doar la jalnicele lor interese şi nimic mai sus.
În ţinutul gadarenilor nu împărăţea Dumnezeu; împărăţea satana. Şi dovezi sunt demonizaţii. Ţinutul lor avea mulţi demonizaţi. Unul dintre ei era fiară sălbatică. Îşi sfâşia hainele, rupea obezile cu care era legat, alerga prin munţi, intra prin peşteri, locuia în morminte în compania oaselor celor morţi, arunca cu pietre. Nu îndrăznea nimeni să treacă pe acolo. Era o frică şi o groază în acel ţinut.

Şi totuşi, acest om sălbatic deodată s-a schimbat. Aşa ne spune Evanghelia astăzi. Cum s-a întâmplat asta? Cel care l-a schimbat a fost Hristos. Hristos a dezrădăcinat din inima sa demonul şi acel om sălbatic s-a îmblânzit şi a devenit cel mai liniştit om.
Hristos un astfel de bine i-a făcut. I-a făcut un bine şi familiei lui, a făcut un bine şi satului său. După asta ce-ar fi trebuit să facă gadarenii? Ar fi trebuit să iasă satul întreg şi să-I spună lui Hristos: îţi mulţumim. Dar ei au făcut contrarul. Au ieşit toţi afară şi i-au zis lui Hristos: Fugi, să nu te mai vedem! Şi Hristos a plecat.
Aceştia au fost gadarenii despre care vorbeşte astăzi Evanghelia. Iubitori de argint, avari, individualişti, nerecunoscători, vrednici de milă şi de trei ori ticăloşi, oameni demonizaţi.

* * *

Astăzi există demonizaţi? Există gadareni? Fericiţi am fi să nu existe demoni şi demonizaţi. Şi totuşi există. Dacă cineva se îndoieşte, să-l trimitem în Kefalonia. Acolo se adună toţi demonizaţii. Nu sunt nebuni, există o diferenţă: altceva este nebunul, altceva demonizatul şi altceva cel ce suferă cu nervii. Pe aceşti demonizaţi îi leagă cu lanţuri şi le rup ca pe nişte aţe.

În clipa în care se scot sfintele moaşte (ale cuviosului Gherasim din Kefalonia, tocmai prăznuit pe 20 octombrie n.tr.) urlă ca lupii. Când apropie crucea de fier a Sfântului Gherasim, demonizaţii strigă: Ne-ai ars!… Demonul se zvârcoleşte şi spumegă. Mulţi din  demonizaţi se vindecă acolo.
Există aşadar demonizaţi. Dar în afară de demonizatul din Evanghelie, în afară de demonizaţii din Kefalonia, există şi alţi demonizaţi, într-adevăr demonizaţi. Şi aceştia sunt cei mai mulţi. Ca să-i vezi pe aceşti demonizaţi citeşte cartea unui scriitor rus – Dostoievski, carte care se numeşte „Demonii”.
Fiţi atenţi şi judecaţi. Demonizatul din Evanghelie nu se duce noaptea acasă. Dar nu cumva şi astăzi există mulţi care nu se duc noaptea la casele lor? Odată am fost nevoit să trec cu maşina, noaptea târziu, printr-un sat şi văd deodată patru oameni că duceau pe un altul. Am crezut că este mort. Cobor şi văd o tânără de 25 de ani plângând.
– E mort? – am întrebat.
– Aaa, îmi zice, nu este mort. Este beat. Nu vine acasă. Merge la crâşmă şi după miezul nopţii se întoarce astfel, într-o stare jalnică.
Iată demonizatul! Aşadar unul are demonul beţiei. Vreţi să vedeţi şi altul? Îl vezi pe altul?! S-a înroşit, deoarece a văzut în ziar că odrasla altuia a intrat primul la facultate. O vezi pe alta? Nu vorbeşte, îi vine să moară, deoarece vecina s-a măritat şi a luat un soţ bun.     Unul din cei mai mari demoni este demonul urii, al invidiei.
Îl vezi pe altul care se află continuu în tribunale şi pune palma pe Evanghelie şi face jurământ mincinos?! Acesta are demonul răzbunării, demonul tribunalului.
Îl vezi pe altul care se scoală şi-şi numără lirele? Trec văduve şi orfani şi nu dă nimic! Nici apă nu dă îngerului său. Acesta are demonul iubirii de arginţi şi al avariţiei.
Îl vezi pe altul care îşi deschide gura şi scoate şerpi şi scorpii? Este cel care huleşte şi înjură pe Maica Domnului, pe Hristos, candelele, candelabrele, toate.
Iată deci că există demonizaţi. Aceştia sunt demonizaţii societăţii umane. Trebuie să înţelegem că trăim nişte vremuri rele. Astăzi nu împărăţeşte Hristos şi nici Sfânta Lui Evanghelie! Astăzi împărăţeşte satana. Astăzi societatea noastră este condusă de satana de la o margine la alta. Satana în şcoli, satana în familie, satana în tribunale, satana pe drumuri, satana la teatre, satana pretutindeni. Stăpâneşte în lume. Acesta este stăpânitorul lumii, înaintea căruia cad şi se închină toţi. Într-o sută de creştini caută să găseşti unul şi care să împlineacă voia lui Dumnezeu. Astăzi oamenii sunt ca şi gadarenii şi mai răi. După cum aceia L-au izgonit pe Hristos, tot aşa Îl izgonim şi noi şi îl chemăm pe satana.
Unde este desfrânare şi adulter, acolo este satana. Unde este lăcomie şi iubirea de argint, acolo este satana. Unde este ură şi invidie, acolo este satana. Unde sunt divorţuri şi paza de a nu face copii, acolo este satana. Acolo unde se înjură, acolo este satana. Acolo unde este jurământul mincinos, acolo este satana. Acolo unde este ateismul, acolo este satana. Unde este nemulţumirea, acolo este satana şi toate acestea există acum în lume. Prin urmare împărăţia iadului stăpâneşte.

***

– Satana pretutindeni! Dar va zice cineva: Dar aşa, cum le zici, lucrurile sunt fără întoarcere, pline de deznădejde. Nu! Nu deznădăjduim. Hristos a venit să şteargă cuvântul ”deznădejde” şi să scrie „nădejde”. Pentru că cine este puternic să schimbe omenirea? După cum pe demonizat nu l-a schimbat decât numai Hristos, astfel şi lumea doar Hristos poate s-o schimbe.
Într-un sătuleţ aproape de graniţă erau treisprezece alcoolici. S-a dus medicul, le-a ţinut o predică minunată. Nu l-au ascultat. S-a dus poliţia, nu au ascultat. S-a dus primarul; nu l-au ascultat. Astăzi din treisprezece alcoolici au mai rămas doar trei. Cum s-a întâmplat minunea? Am trimis un preot. (Există două categorii de preoţi: preoţi-Iude şi preoţi care Îl iubesc pe Hristos). Am trimis acolo un preoţel neînvăţat. S-a dus în casele alcooliştilor. Şi s-a pocăit cu dânşii şi din treisprezece, zece şi-au spart paharele; nu mai beau. Adică unde există grijă şi lucrare duhovnicească, unde există predică şi cateheză, acolo lumea se îndreaptă.
Exact acest scop îl are Biserica noastră. Biserica se numeşte liman, Casă a lui Dumnezeu, izgonitoarea demonilor. Da, nu este minciună; cine intră în Biserică cu lacrimi, cu durere, cu credinţă, acela vede minunea. Intră negru, dar iese alb ca zăpada. Intră păcătos, dar iese sfânt. Intră tâlhar şi devine mărturisitor al credinţei. Aceste minuni le face Sfânta noastră Biserică.
Şi concluzia noastră care este? Că singura cale de a ne mântui este să credem cu sinceritate în Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se închină toate, îngerii şi toţi sfinţii. Amin.

† Augustin, Mitropolit de Florina, Prespes şi Eordea
Komanos, 20.10.1974

ΑΠΟΣΠΑΣΜΑΤΑ ΟΜΙΛΙΩΝ ΚΑΙ ΤΟ ΠΡΟΓΡΑΜΜΑ

ΑΠΟ ΤΟ 40ΗΜΕΡΟ ΜΝΗΜΟΣΥΝΟ

ΤΟΥ ΜΗΤΡΟΠΟΛΙΤΟΥ ΦΛΩΡΙΝΗΣ ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΥ

Την Παρασκευή το απόγευμα 6-9 μ.μ. στην Ιερά Μονη του Αγίου Αυγουστίνου επισκόπου Ιππώνος στην Φλώρινα έγινε η Παννυχίδα για το μνημόσυνο του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου. Παρόντες ήταν οι Μητροπολίτες· Κισσάμου & Σελίνου (Κρήτης) κ. Αμφιλόχιος, ο Καστορίας κ. Σεραφείμ και ο Φλωρίνης κ. Θεόκλητος. Ο Μητροπολίτης Καστορίας Σεραφείμ μίλησε για τον π. Αυγουστίνου και εγκωμίασε τον νυν Μητροπολίτη Φλωρίνης Θεόκλητο, ως άξιο διάδοχο του. Ο έπαινος θα έχει αντίκρισμα εάν ο Μητροπολίτης Θεόκλητος κάνει κάτι απ’ αυτά που έκανε ο π. Αυγουστίνος. Τώρα που είναι συνοδικός ας υψώσει φωνή διαμαρτυρίας εναντίον του Οικουμενισμού.

___

Το Σάββατο το πρωί έγινε αρχιερατική Θεία Λειτουργία και το 40 ήμερο μνημόσυνο στην Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου επισκόπου Ιππώνος στη Φλώρινα.
Μίλησε ο Μητροπολίτης Γλυφάδος Παύλος. Εξέφρασε τον σεβασμό και την αγάπη του στο πρόσωπο του π. Αυγουστίνου, που τον γνώρισε από την παιδική του ηλικία. Η μητέρα του είχε συμμαθητή της τον π. Αυγουστίνο και στο Γυμνάσιο και στο Σχολαρχείο της Σύρου. Αυτή του μιλούσε συχνά  και με σεβασμό για τον ακέραιο χαρακτήρα του Γέροντος.
Tου έλεγε ότι· «Στα διαλείμματα ο π. Αυγουστίνος κρατούσε την Αγία Γραφή και διάβαζε και ήταν πάντοτε σιωπηλός. Είχε ταπείνωση και απλότητα. Τ’ αγόρια εκείνη την εποχή φορούσαν στο Γυμνάσιο κοντά παντελονάκια, ενώ εκείνος φορούσε μέχρι το γόνατο.
Από τα λόγια, λοιπόν της μητέρας μου γνώρισα τον π. Αυγουστίνο και κατάλαβα ότι είναι ένας πνευματικός κληρικός, ένας ποιμένας γνήσιος της Εκκλησίας και προσευχόμουν γι’ αυτόν και είχα μεγάλη επιθυμία να τον γνωρίσω.
Όταν έδωσα εξετάσεις στη Θεολογική Σχολή του Πανεπιστήμιο Αθηνών, στα 18 μου χρόνια, πριν δηλαδή από 49 χρόνια, πήγαμε με την μητέρα μου σ’ ένα οικοτροφείο στην Παλαμηδιού, που έμενε ο π. Αυγουστίνος για να τον συναντήσουμε, να πάρουμε την ευχή του για να έχουμε καλά αποτελέσματα… Ο π. Αυγουστίνος μας δέχθηκε με την μητέρα μου σε ένα γραφείο του οικοτροφείου…
Και με ρώτησε· «Γιατί θέλεις να γίνεις θεολόγος;
Του απάντησα· Για να γίνω κληρικός.
Το σκέφτηκες καλά; μου είπε. Ο πατέρα σου δεν αντιδρά; η μητέρα σου;
‘Οχι του απάντησα…
Άγαμος ή έγγαμος κληρικός θα γίνεις, με ξαναρώτησε.
Αν είναι θέλημα Θεού του απάντησα, θέλω να γίνω άγαμος κληρικός…
Αν νιώθεις, μου είπε, ότι είσαι ολοκληρωμένη προσωπικότης και δεν σου λείπει τίποτα, προχώρα για να γίνεις άγαμος κληρικός. Αν όμως δεν νιώθεις ολοκληρωμένη προσωπικότητα, γιατί ο Θεός μας έπλασε να κάνουμε οικογένεια, να γίνεις έγγαμος κληρικός…
Μετά με ρώτησε· Γιατί θέλεις να γίνεις παπάς;
Για να προσφέρω, του απήντησα.
Γιατί, δεν προσφέρεις σαν λαϊκός; Και μου είπε κάτι σοφό·
Η Εκκλησία μας δεν έχει ανάγκη από πολλούς κληρικούς, έχει ανάγκη από συνειδητούς και ευσυνείδητους κληρικούς είτε άγαμους είτε έγγαμους που να εφαρμόζουν τις εντολές του Θεού, για να έχει αξία η αποστολή τους και η προσφορά τους. Κάνε, μου είπε, την προσευχή σου και ότι σε φωτίσει ο Θεός να γίνεις.
Με χάρισε και ένα βιβλίο του· «Ο άγιος Κοσμάς ο Αιτωλός», β’ έκδοση  και έγραψε την αφιέρωση·
Εις τον αγαπητόν μοι Ευστάθιον Τσαούσογλου
φοιτητή της Θεολογίας
μετ’ εγκαρδίων ευχών
Αυγουστίνος Καντιώτης
Αθήναι τη 10/10/1961.
Έχω, δηλαδή, βιβλίο με την υπογραφή του π. Αυγουστίνου! Τί άλλο θέλω;
Στην αφιέρωση ο Γέροντας έγραψε φ.
Δεν είμαι φοιτητής, του είπα και δεν ξέρω άμα θα περάσω. Θα περάσεις μου, απάντησε, και θα γίνεις φοιτητής.
Όταν βγήκαν τ’ αποτελέσματα ήμουν ένας από τα 25 αγόρια που περάσαν στην θεολογία, από σύνολο 600 ατόμων. Περάσαν και 5 κοπέλες.
Ο Μητροπολίτης Γλυφάδος Παύλος ανέφερε και για την χειροτονία του π. Αυγουστίνου σε Μητροπολίτη Φλωρίνης.
«Έμειναν βαθιά χαραγμένα στην σκέψη μου», είπε, «οι χιλιάδες πιστοί που βρέθηκαν στην χειροτονία του και τα λόγια του π. Χριστοφόρου Καλύβα· «Αυγουστίνος ανελήφθη και διάβολος κατελήφθη»…

«Εγώ πιστεύω», συνέχισε , «και το λέω παντού, όχι μόνο τώρα, ότι ο π. Αυγουστίνος είναι ένας σύγχρονος άγιος Κοσμάς ο Αιτωλός. Το πιστεύω, το βιώνω και το ζω. Εγώ δεν θα ζω, για να το δω, αλλά η αγάπη του χριστεπωνύμου πληρώματος της Ορθοδόξου Εκκλησίας όχι μόνο στην Ελλάδα, που γνωρίζει τους αγώνες του και τους διωγμούς του από την Διοικούσα Εκκλησιά και έξω απ’ αυτήν,  θα τον αναγνωρίσει μια μέρα άγιο».

Μετά την αρχιερατική Θεία Λειτουργία και το μνημόσυνο του Σαββάτου έγινε τρισάγιο από τους αρχιερείς στον τάφο του Γέροντος.

Το μεσημέρι του Σαββάτου η Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου παρέθεσε τράπεζα και παραβρέθηκαν πολλοί πιστοί από εγγύς και από μακράν. Μίλησαν 3 γιατροί και είπαν κάποια προσωπικά τους βιώματα για τον π. Αυγουστίνο.  Ο θεολόγος, κοινωνιολόγος κ. Βασίλης Τσιούπρας που από 10 χρονών έχασε το φως του, είπε· «Γνώρισα τον π. Αυγουστίνο από μικρό παιδάκι. Θα σε φωνάζω Δίδυμο, μου έλεγε. (Δίδυμος λεγόταν ένας άγιος τυφλός, που έζησε τα χρόνια του μεγάλου Αντωνίου).

Ο π. Αυγουστίνος είναι δημιουργός εποχής και αυτή είναι η μεγαλύτερή του προσφορά. Γιατί μπορεί κανένας να είναι ιεροκήρυκας καλός, μπορεί να είναι γιατρός πολύ ωραίος, μπορεί να είναι καθηγητής,  αλλά αν δεν καταφέρει ν’ αναταποκριθεί στις ανάγκες της εποχής του, θα μείνει απλώς ένας Βασίλης σούπερ και τίποτε άλλο…».

Μετά μίλησε ο κ. Βασίλης Στεργιούλης από την Λάρισα, που γνώρισε  πριν από 60 χρόνια τον π. Αυγουστίνο. Και είπε· «Αν επρόκειτο να εξιστορήσω όσα έζησα κοντά στον π. Αυγουστίνο θα έπρεπε να σας μιλώ μέχρι τα μεσάνυκτα.  Ήμουν μικρός μαθητής του Δημοτικού Σχολείου, όταν τον γνώρισα. Υπηρετούσε στην Λάρισα ως στρατιωτικός ιερεύς… Εργάστηκε μέσα στο στράτευμα όσο κανένας άλλος και έκανε πάρα πολλά στην Λάρισα. Ήταν θαραλλέος και δεν έκανε πίσω… Έβγαζε το περιοδικό “Σάπφειρος, το περιοδικό “Χριστιανός Στρατιώτης”. Έκτισε τον περικαλέστατο  ναό της Μεταμορφώσεως του Σωτήρος στο κεντρικό Στρατόπεδο της Λάρισας. Έκανε στο στράτευμα, Κέντρο Εκπαιδεύσεως Θεολόγων. Τα εσπερινά κηρύγματά του τις Κυριακές που μεταδίδονταν από τον ραδιοφωνικό σταθμό την Ενόπλων Δυνάμεων άφησαν εποχή. Άφηνε ο κόσμος τις δουλειές τους και πήγαινε σε σπίτια ή  σε καταστήματα που είχαν ραδιόφωνα για να ακούσουν τα κηρύγματά του.

Άκουσα από τον στρατηγό Καλογερόπουλο· ότι ο π. Αυγουστίνος τον απείλησε ότι θα παύσει το πολυχρόνιο του βασιλιά Παύλου το 1949, στον στρατιωτικό ναό της Μεταμορφώσεως, ενώπιον των στρατιωτικών αρχών, γιατί υπέγραψε μασονικό έγγραφο με το οποίο χαρακτηρίζονταν η μασονία ως φιλανθρωπικό ίδρυμα και θα ενισχύονταν από τους ναούς και τα μοναστήρια. Ο στρατηγός  Καλογερόπουλος παρ’ ότι τον αγαπούσε φοβήθηκε και του είπε ότι θα τον συλλάβει αν κάνει κάτι τέτοιο. Ό π. Αυγουστίνος πραγματοποίησε την απειλή του και έπαυσε το πολυχρόνιο του βασιλέως στον Άγιο Αθανάσιο Κοζάνης, ο οποίος χρησιμοποιούνταν τότε ως στρατιωτικός ναός του ιδίου στρατοπέδου. Μίλησε σκληρά εναντίον του βασιλέως Παύλου και είπε στον ψάλτη να μην πει το πολυχρόνιο. Όταν εκείνος φοβήθηκε και πήγε να το ψάλλει ο π. Αυγουστίνος βγήκε στην ωραία πύλη και με ύφος αυστηρό του είπε να διακόψει, γιατί ο βασιλεύς δεν είναι ευσεβέστατος, αλλά ασεβέστατος. Αυτά όλα έγιναν ενώπιον των στρατιωτικών αρχών της Κοζάνης και μπροστά στον στρατηγό Βεντήρη. Αναστατώθηκαν οι πάντες και ξεκίνησε διωγμός εναντίον του. π. Αυγουστίνου Η διαδικασία του διωγμού σταμάτησε όταν ο βασιλιάς κατάλαβε την γκάφα του και ανεκάλεσε την υπογραφή του από το μασονικό έγραφο (Περισσότερα γι’ αυτό το θέμα, μπορείτε να διαβάσετε στο βιβλίο «Μιά Ζωντανή Ιστορία, ο π. Αυγουστίνος στην Κοζάνη, Νο2»). Στην τράπεζα μίλησε και ο π. Γερβάσιος Ραπτόπουλος και είπε· ότι «Ο π. Αυγουστίνος ήταν το θαύμα του Θεού στην προσωπική ζωή όλων μας…»
Την Κυριακή το πρωί έγινε και δεύτερο αρχιερατικό μνημόσυνο στον Μητροπολιτικό ναό του Αγίου Παντελεήμονος, με περισσότερους αρχιερείς. Μίλησε ο αρχιμανδρίτης Νικηφόρος Μανάδης και ο Μητροπολίτης Βεροίας Παντελεήμων.
Ο μητροπολίτης Βεροίας μίλησε για τους συνεχείς διωγμούς και τις περιπέτειές του π. Αυγουστίνου. «Δεν είχε ταίρι», είπε,  «ο μακαριστός, στην πίστι στην φιλοπατρία και στην γενναιότητα. Ήταν μοναδικός, ήταν επαναστάτης. Πολλοί είναι οι καλοί χριστιανοί και ενάρετοι κληρικοί, αλλά ολίγοι και πολλοί ελάχιστοι είναι αυτοί που αμύνονται φανερά και μαχητικά και με κόστος για την Πίστη και την Πατρίδα. Θέλει αρετή, θέλει τόλμη, θέλει καρδιά ο αγώνας για τα όσια και τα ιερά, απαιτεί γενναιότητα και επανάσταση. Ο π. Αυγουστίνος ήταν ένας επαναστάτης σ’ όλα. Δεν γνώριζε ούτε την υφή των χρημάτων, και πως δεν θα στηλίτευε την φιλαργυρία; Έχοντας αφιερώσει ολοκληρωτικά τον εαυτό του στον Κύριο, απαρνούμενος τον σαρκικό άνθρωπο, πως δεν θα κατεδίκαζε τις παράνομες σαρκικές σχέσεις; Αγαπούσε με πάθος τον Χριστό και τον πίστευε ακράδαντα και πως μπορούσε να δεχθεί την παραμικρή απιστία; Υπέφερε για την Πατρίδα και πως μπορούσε να δεχθεί την αμέλεια για τα συμφέροντά της; Νά, έτσι γίνεται κανείς επαναστάτης…»

Οι μητροπολίτες μετά την Θεία Λειτουργία πήγαν στον τάφο του Γέροντος και έκαναν τρισάγιο.
_

Το μεσημέρι της Κυριακής παρατέθησαν δύο τράπεζες. Μία από τον Μητροπολίτη Φλωρίνης για τους Μητροπολίτες και για άλλους καλεσμένους σε ξενοδοχείο της Φλώρινας και δεύτερη στην Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου, για τον απλό πιστό λαό. Την ώρα της τράπεζας  στην Μονή, τον λόγο πήρε ο π. Αυγουστίνος. Ακούσαμε ομιλία του Γέροντος “περί θανάτου”, που δεν είναι το τέλος της ζωής του ανθρώπου, αλλά η αρχή μιας άλλης ωραιότερης ζωής… Στην συνέχεια μίλησε με θαυμασμό για τον π. Αυγουστίνος ο προσωπικός γιατρός κ. Τσιαντήλας και ο ηγούμενος της Αγίας Παρασκευής Μηλοχωρίου π. Μάξιμος Καραβάς.

Το βράδυ της Κυριακής έγινε αγρυπνία στην Μονή, εις μνήμη του αγίου Ιεροθέου.

______________________

ΣΕΡBIKA

______________

ДЕЛОВИ ГОВОРА И ПРОГРАМ

СА 40-ДНЕВНОГ ПОМЕНА

МИТРОПОЛИТА ФЛОРИНЕ АВГУСТИНА

У Петак поподне 6-9 п.п. у Манастиру Светог Августина епископа Ипоније у Флорини је било Вечерње Бденије за помен Митрополита Флорине о. Августина. Присутни су били следећи митрополити: Кисаму и Селину (Крит) г.Амфилохије, из Касторије г. Серафим и из Флорине г. Теоклит. Митрополит Касторије г. Серафим је говорио о оцу Августину и похвалио је садашњег Митрополита Флорине Теоклита, као достојног наследника. Похвала би одговарала када би Митрополит Теоклит чинио бар нешто као и о. Августин. Сада када је постао синодалац нек подигне бар свој глас протеста против Екуменизма.

У Суботу ујутро одржана је Божанствена Литургија и 40-дневни помен у Манастиру Светог Августиноса епископа Ипоније у Флорини. Говорио је Митрополит Глифаде- (Атина) Павле. Изразио је своје поштовање и љубав према личности о. Августина, кога је упознао још у својој дечијој доби. Његовој мајци је био школски друг о. Августин у Гимназији и у Школархији у Сиру. Она ми је веома често са поштовањем говорила о Старчевом беспрекорном карактеру. Овим речима му је говорила:
«На одмору о. Августин је увек држао Свето Писмо у рукама и читао, увек је био тих. Био је понизан и једноставан. У оно време дечаци су у Гимназији носили кратке шорцеве, док је он носио панталоне дуге до колена. Кроз мало речи моје мајке, упознао сам о. Августина и схватио сам да је он један продуховљени свештеник, један добри пастир Цркве и молио сам се за њега и имао сам велику жељу да га упознам. Када сам полагао испите у Теолошкој Школи при Атинском Факултету, у мојих 18 година, то је било пре 49 година, посетио сам са мојом мајком један хришћански дом у улици Паламидиу, где је боравио о. Августин да бисмо га срели, да узмемо његов благослов и да добијемо добре резултате… Примио нас је тада о. Августин са мојом мајком у једну канцеларију установе.

И упитао ме је· «Зашто желиш да будеш теолог?
Одговорио сам му· Да бих касније постао свештеник. Добро си то замислио, рекао ми је. Твој отац се не противи, а твоја мајка? Не, одговорио сам му… Да ли желиш да будеш брачни или небрачни свештеник, поново ме је упитао. Ако је воља Божија, желим да будем безбрачни свештеник…

Ако осећаш, рекао ми је, да си потпуна личност и да ти ништа не недостаје, тада постани безбрачни свештеник. Али ако не осећаш да си потпуна личност, јер нас је Бог створио да имамо породицу, постани брачни свештеник… После ме је упитао· Зашто желиш да будеш поп? Да бих служио, одговорио сам му. Зашто, не служиш ли као лаик? И тада ми је рекао нешто веома мудро·
Наша Црква нема потребу за многим свештеницима, њој су потребни савесни и свесни свештеници били они брачни или безбрачни, али да испуњавају заповести Божије, да би имала вредност њихова мисија и служба. Моли се, рекао ми је и шта те просветли Бог постаћеш. Даровао ми је и једну своју књигу· «Свети Козма Етолски», б’ издање, написао ми је и посвету ·
Драгом студенту Теологије Евстатију Цаусоглу од Августина Кандиота
У Атини 10/10/1961.
Тако да имам књигу са потписом о. Августина! Шта друго  желим? У посвети је написао студент. Нисам студент, рекао сам му, не знам да ли ћу проћи испите. Проћи ћеш,  рекао ми је и постаћеш студент. Када су изашли резултати био сам један од 25 дечака који су прошли на Теологију, од укупно 600 особа које су полагале за упис. Прошло је и пет девојака. Митрополит Глифаде Павле је навео и сећања са полагања о. Августина у Митрополита Флорине. «Дубоко у моме сећању је остала урезана та служба», рекао је, « као и хиљаде верника који су се ту нашли на служби и речи о. Христофора Каливе· «Августин се успео а ђавол је сишао… ».

«Ја верујем», наставио је , « и свуда то говорим, не само сада, да је о. Августин био један савремени свети Козма Етолски. У то верујем, проживљавам то и живим. Ја то нећу доживети да видим, али љубав христозваних следбеника Православне Цркве не само у Грчкој, која познаје његове борбе и прогоне од Владајуће Цркве и ван ње, једног дана ће га признати као светитеља ».

После архијерејске Литургије и помена у Суботу је на гробу Старчевом одржана и трисвета молитва од архијереја.

Упоподневним часовима у Суботу у Манастиру Светог Августина је  служена трпеза на којој се нашло много верника из близине и даљине. Говорила су три лекара и рекли су понешто из својих личних доживљаја везаних за о. Августина. Теолог и социолог г. Василије Циупра који је од својих десет година изгубио вид, каже· «Упознао сам о. Августина као мало дете. Зваћу те Близанац, говорио ми је. (Близанац се звао један слепи светитељ, који је живео у време великог Антонија).

О. Августин је творац времена и то је  његова највећа заслуга. Може неко да буде добар проповедник, може да буде веома леп лекар, може да буде учитељ, али ако не успе да се одазове потребама свога доба, остаће само од њега један суперлатив   и ништа више …».

После је говорио г. Василије Стергиулис из Ларисе који је упознао о. Августина пре 60 година. Рекао· «Када бих вам причао све шта сам проживео поред о. Августина требао бих вам причати до поноћи. Био сам мали ученик у Основној школи, када сам га упознао. Служио је у Лариси као војни свештеник… Радио је у војсци као нико други и много је учинио за Ларису. Био је храбар и није се повлачио… Издавао је часопис “Сафир“, као и часопис “Хришћански Војник”.Сазидао је чувени храм Преображења Спаситељевог у централној Касарни у Лариси. Основао је у кругу касарне и Центар Образовања Теолога. Његове вечерње проповеди Недељом су биле преношене са радио станице Оружаних Снага, оставиле су одјек у оном добу. Напуштали су људи послове које су радили да би отишли кући или у радње које су имале радио да би слушали његове проповеди. Чуо сам од војсковође Калогеропула да је о. Августин претио да ће престати са поменом краља Павла 1949 године, у војном храму Преображења у Лариси, пред војним властима, јер је краљ Павле потписао масонски акт са којим се масонерија описивала као човекољубива установа и била би као таква помогнута новчано од храмова и манастира. Официр Калогеропулос иако је волео о. Августина, уплашио се и рекао је о. Августину ако нешто тако учини да ће наредити његово хапшење. О. Августин је остварио своју претњу и престао је да помиње краља Павла прво у храму Светог Атанасија у Козанију, који се употребљавао као војни храм исте касарне.Говорио је јако строго против краља и наредио је појцу да не помиње више краља. Када се појац уплашио и почео да пева о. Августин је изашао из олтара и са оштрим тоном га је прекинуо, јер краљ није побожан већ је постао непобожан. Све то се одиграло пред војним властима Козанија, и пред официрем Вентиром. Сви су се подигли и покренута је хајка за о. Августином. Процес прогона је обустављен када је краљ схватио своју грешку и опозвао свој потпис са масонског документа (Више о овој теми можете читати у књизи « Једна Жива Прича, о. Августин у Козанију, Νο2»). За трпезом је говорио и о. Герасим Раптопулос који је рекао следеће· «О. Августин је био чудо Божије у животу свих нас појединачно …»

У Недељу ујутру је одржан други архијерејски помен у Митрополитском храму Светог Пантелејмона, са више архијереја. Говорио је архимандрит Никифор Манадис као и Митрополит Верије г. Пантелејмон. Митрополит Верије је говорио о непресталним прогонима и авантурама о. Августина «Нико му није био раван»,рекао је ,  «блаженом, у вери и љубави за домовину и у храбрости. Био је посебан, био је револуционар. Много је добрих хришћана и врсних свештеника, али је јако мало  оних који се боре јавно и борбено под сваку цену за Веру и Домовину. Потребна је врлина, потребна је одважност, потребно је срце за борбу за свето и преподобно, потребна је храброст и револуција. О. Августин је био један револуционар у свету. Није познавао ни додир новчаница, и како би подржавао среброљубље?Посветио се потпуно Господу, одричући се телесног човека, како да не осиуђује преступне  ванбрачне телесне односе?Волео је јако Христа и веровао је  бескрајно у Христа, како би могао поднети и најмање неверје? Трпео је за Домовину и како је могао поднети немар за њене интересе? Да, тако неко постаје револуционар…»

Митрополити су после Литургије отишли на Старчев гроб и одслужили трисвету молитву. _

У Недељу поподне послужене су две трпезе. Једна у Митрополији Флорине за Митрополите и друге званице из хотела Флорине а друга у Манастирском храму Светог Августина у Флорини за верни народ. У време трпезе у Манастиру, реч је узео о. Августин. Чули смо говор Старца “ о смрти”, којом се не завршава човеков живот већ којом почиње један лепши  живот…У наставку је говорио са дивљењем за о. Августина његов лични лекар г. Циандила као и игуман мушког Манастира Свете Петке у Милохорију, о. Максим Карава.

Увече је одржано бденије у Манастиру , у спомен на светог Јеротеја.

________________________

ΣTA ΡOYMANIKA

_________________________

POMENIREA DE 40 DE ZILE A
MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA.
FRAGMENTE DIN OMILIILE ROSTITE

Vineri după amiază, între orele 6 şi 9, în Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin, Episcopul Hypponei, din Florina, a avut loc panihida pentru pomenirea Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin. De faţă au fost Mitropoliţii Amfilohie de Kissamos şi Selinos (Creta), Serafim de Kastoria şi Teoclit de Florina. Mitropolitul Serafim de Kastoria a vorbit despre Părintele Augustin şi l-a lăudat pe actualul Mitropolit de Florina Teoclit, ca vrednic urmaş al său. Lauda ar fi justificată, dacă Mitropolitul Teoclit ar face ceva din cele pe care le-a făcut Părintele Augustin. Acum, când este sinodal, să înalţe glas de protest împotriva ecumenismului.
Sâmbătă dimineaţă a avut loc Sfânta Liturghie Arhierească şi pomenirea de 40 de zile în Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin, Episcopul Hypponei din Florina.
A vorbit Mitropolitul Pavlos al Glifadei.

Şi-a exprimat respectul şi dragostea lui faţă de persoana Părintelui Augustin, pe care l-a cunoscut încă din copilărie. Mama Înaltpreasfinţiei Sale l-a avut elev pe părintele Augustin şi în Gimnaziu şi la „Sholarheion” în Syros. Aceasta îi vorbea adeseori şi cu respect despre caracterul integru al Stareţului. Îi spunea: „În pauze, Părintele Augustin ţinea Sfânta Scriptură şi citea şi era întotdeauna tăcut. Avea smerenie şi simplitate. Băieţii în vremea aceea purtau în gimnaziu pantalonaşi scurţi, dar el purta până la genunchi.
Aşadar, din cuvintele mamei mele l-am cunoscut pe Părintele Augustin şi am înţeles că este un cleric duhovnicesc, un păstor autentic al Bisericii şi mă rugam pentru el şi am avut o mare dorinţă să-l cunosc.
Când am dat examene la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, la 18 ani, adică în urmă cu 49 de ani, am plecat cu mama mea la un internat în Palamidi, unde locuia Părintele Augustin, ca să-l întâlnim, să-i sărutăm mâna şi să avem rezultate bune… Părintele Augustin ne-a primit pe mine şi pe mama într-un birou al internatului… şi m-a întrebat:
– De ce vrei să devii teolog?
I-am răspuns:
– Ca să devin cleric.
– Te-ai gândit bine la asta? – mi-a spus. Tatăl tău nu este împotrivă? Mama ta?
– Nu, i-am răspuns…
– Vei deveni cleric necăsătorit sau căsătorit? – m-a întrebat din nou.
– Dacă este voia lui Dumnezeu, i-am răspuns, vreau să devin cleric necăsătorit…
– Dacă simţi, mi-a spus, că eşti o persoană integră şi nu-ţi lipseşte nimic, mergi înainte şi fă-te cleric necăsătorit. Dacă însă nu simţi că eşti o persoană integrată, aşezată, pentru că Dumnezeu ne-a creat pentru familie, să te faci cleric căsătorit…
După aceea m-a întrebat:
– De ce vrei să te faci preot?
– Ca să ajut lumea, i-am răspuns.
– De ce nu ajuţi ca mirean? Şi mi-a spus un cuvânt înţelept:
– Biserica noastră nu are nevoie de mulţi clerici, ci are nevoie de clerici conştienţi şi foarte conştienţi fie căsătoriţi, fie necăsătoriţi, care să împlinească poruncile lui Dumnezeu, ca să aibă valoare misiunea şi jertfa lor.
Mi-a spus:
-Fă-ţi rugăciunea şi să faci tot ce te luminează Dumnezeu.
Mi-a dăruit şi o carte a sa: „Sfântul Cosma Etolianul”, ediţia a doua şi a scris dedicaţia: Iubitului mie Evstatie Tsausoglu, student la Teologie, cu rugăciuni din inimă, Augustin Kandiotis, Atena, 10.10.1961
Am adică o carte cu semnătura Părintelui Augustin! Ce altceva vreau?
În dedicaţie Stareţul a scris „s.”.
– Nu sunt student! – i-am spus. Nu ştiu dacă voi trece. Vei trece, mi-a răspuns, şi vei ajunge student.
Când s-au dat rezultatele eram unul din cei 25 de băieţi care au intrat la Teologie, din totalul de 600 de persoane. Au intrat şi cinci fete.
Mitropolitul Pavlos de Glifade s-a referit şi la hirotonia Părintelui Augustin ca Mitropolit de Florina:
„Au rămas profund înscrise în amintirea mea – a spus, miile de credincioşi prezenţi la hirotonia sa şi cuvintele Părintelui Hristoforos Kalivas: „Augustin s-a înălţat şi diavolul s-a surpat”…
„Eu cred – a continuat – şi zic asta pretutindeni, nu doar acum, că Părintele Augustin este un Sfânt Cosma Etolianul contemporan. Cred asta, o simt şi o trăiesc. Eu nu voi trăi, ca să văd asta, dar dragostea pleromei hristonimice a Bisericii Ortodoxe nu doar din Elada, care ştie luptele şi prigoanele lui din partea Bisericii administrative şi din afara ei, îl va recunoaşte într-o zi sfânt”.
După Sfânta Liturghie Arhierească şi parastasul de sâmbătă, arhiereii au slujit un Trisaghion la mormântul Stareţului.
Sâmbătă la amiază, Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin a oferit o masă la care au participat mulţi credincioşi şi de aproape şi de departe. Au vorbit trei medici şi au expus unele trăiri personale cu Părintele Augustin. Domnul teolog şi sociolog Vasilis Tsiupras, care în urmă cu 10 ani şi-a pierdut vederea, a spus: „L-am cunoscut pe Părintele Augustin de mic copilaş. Am să te strig Didim! – îmi zicea. (Didim a fost un sfânt orb, care a trăit în vremea lui Antonie cel Mare).
Părintele Augustin este un creator de epocă şi aceasta este contribuţia lui cea mai mare. Pentru că poţi să fi predicator bun, poţi să fi medic bun, poţi să fi profesor, dar dacă nu reuşeşti să corespunzi nevoilor vremii, vei rămâne doar un Vasilis super şi nimic mai mult…”.
A vorbit apoi domnul Vasilis Sterghiulis din Larisa, care l-a cunoscut pe Părintele Augustin în urmă cu 60 de ani. Şi a spus: „Dacă ar trebui să vă povestesc cele pe care le-am trăit lângă Părintele Augustin, ar trebui să vă vorbesc până la miezul nopţii. Eram mic elev de şcoală primară, când l-am cunoscut. Slujea în Larisa ca preot militar… A lucrat în armată ca nimeni altul şi a făcut foarte multe în Larisa. Era curajos şi nu dădea înapoi… Scotea periodicul „Safirul”, periodicul „Soldatul creştin”. A ridicat faimoasa biserică a Schimbării la Faţă a Mântuitorului în tabăra centrală din Larisa. A făcut în armată un Centru de Educaţie a Teologilor. Predicile lui de seară din duminici, care erau difuzate de postul radiofonic al Forţelor Armate au creat o epocă. Lumea îşi abandona treburile şi se ducea în case sau în magazine unde erau radiouri ca să asculte predicile lui.
Am auzit de la generalul Kalogheropoulos că Părintele Augustin îl ameninţase că va interzice polihroniul Regelui Pavlos în 1949, în biserica militară a Schimbării la Faţă, înaintea autorităţilor militare, pentru că acesta semnase un document masonic, prin care masoneria era caracterizată drept un aşezământ filantropic, urmând a fi susţinută de biserici şi mănăstiri. Generalul Kalogheropoulos, cu toate că îl iubea, s-a temut şi i-a spus că îl vor aresta dacă face aşa ceva. Părintele Augustin şi-a dus la îndeplinire ameninţarea şi a sistat polihroniul regelui în biserica Sfântului Atanasie din Kozanis, care deservea atunci ca biserică militară a aceleiaşi tabere. A vorbit dur împotriva regelui Pavlos şi i-a spus psaltului să nu cânte polihroniul. Când acela s-a temut şi s-a dus să cânte, Părintele Augustin a ieşit în Uşile Împărăteşti şi pe un ton aspru i-a zis să înceteze, pentru că regele nu este prea-binecredincios, ci prea-necredincios. Toate acestea au avut loc înaintea autorităţilor militare din Kozanis şi înaintea Generalului Ventiri. S-au răsculat toţi şi a început prigoana împotriva Părintelui Augustin. Procedura prigoanei a încetat când regele şi-a înţeles gafa şi şi-a retras semnătura de pe documentul masonic (Mai multe pe această temă puteţi să citiţi în cartea „O istorie vie. Părintele Augustin în Kozanis, vol. II”). În trapeză a vorbit şi Părintele Ghervasios Raptopoulos şi a spus că „Părintele Augustin a fost minunea lui Dumnezeu în viaţa personală a noastră a tuturor…”
Duminică dimineaţă a avut loc o a doua pomenire arhierească în Catedrala Mitropolitană a Sfântului Pantelimon cu mai mulţi arhierei. A vorbit Arhimandritul Nikiforos Manadis şi Mitropolitul Pantelimon de Veria.
Mitropolitul de Veria a vorbit despre permanentele prigoane şi păţanii ale Părintelui Augustin. A spus: „Fericitul nu a avut pereche în credinţă, în iubirea faţă de patrie şi în vitejie. A fost unic, a fost un revoluţionar. Mulţi sunt creştini buni şi clerici virtuoşi, dar puţini şi foarte puţini sunt cei care apără pe faţă şi luptă cu risc pentru credinţă şi patrie. E nevoie de virtute, e nevoie de curaj, e nevoie de inimă luptătoare pentru cele sfinte şi cuvioase, e nevoie de vitejie şi de revoluţie. Părintele Augustin a fost un revoluţionat în toate. Nu ştia nici valoarea banilor, nici cum arată. Şi atunci cum să nu mustre iubirea de argint? Închinându-se în întregime Domnului, lepădându-se de omul trupesc, cum să nu condamne relaţiile trupeşti nelegiuite? L-a iubit cu patos pe Hristos şi a crezut neclintit în El; şi atunci cum putea să tolereze cel mai mic semn de necredinţă? A suferit pentru patrie şi cum ar fi putut să tolereze nepăsarea faţă de cele folositoare ei? Iată, aşa devine cineva revoluţionar…”
După Sfânta Liturghie, Mitropoliţii s-au dus la mormântul Stareţului şi au slujit un Trisaghion.
Duminică, la amiază, s-au oferit două mese. Una de către Mitropolitul Florinei pentru mitropoliţi şi alţi invitaţi la un hotel din Florina, iar a doua la Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin, pentru poporul credincios simplu. În timpul mesei de la mănăstire, a luat cuvântul Părintele Augustin. Am ascultat Omilia Stareţului despre moarte, care nu este sfârşitul vieţii omului, ci începutul unei alte prea-frumoase vieţi. În continuare, a vorbit cu entuziasm despre Părintele Augustin medicul său personal, domnul Tsiantilas şi Egumenul Sfintei Parascheva Milohoriou – Părintele Maxim Karavas.
Duminică seară, în mănăstire, a avut loc o priveghere la pomenirea Sfântului Ierotei.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/ )

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

„UN SFÂNT CROITOR” – NOUL MUCENIC MACARIE

– 6 octombrie –

Acum, iubiţii mei, vom vorbi despre un alt meseriaş, despre un croitor, care s-a învrednicit să devină sfânt şi să fie cuprins în Martirologiul Bisericii Ortodoxe şi să-i fie sărbătorită pomenirea pe 6 octombrie. Este Sfântul Macarie Noul Mucenic.
Înainte de a vorbi despre sfânt, să spunem câteva cuvinte despre meseria pe care o avea sfântul. ***
Primul om trăia într-o lume materială, pe care nu o întinase păcatul. Era gol şi nu simţea nevoia de îmbrăcăminte. Gol şi el, goală şi femeia lui, Eva. Aşa cum nevinovaţii copilaşi se joacă goi şi nu se ruşinează unul de altul, aşa şi primul om. Când omul a păcătuit, atunci şi-a simţit goliciunea trupului şi a alergat să-şi acopere goliciunea cu frunze late de smochin.
Dar nu numai simţământul ruşinii l-a făcut pe om să-şi acopere trupul gol, ci şi schimbarea climei. Şi la început se îmbrăca cu piei de oi şi alte piei de animale pe care le ucidea. Mai apoi a confecţionat fire de aţă din bumbac şi lână, a descoperit războiul de ţesut şi a început să confecţioneze stofe, cu care făcea haine frumoase. Chiar şi din viermele de mătase a reuşit să scoată firul de mătase şi cu aceste fire se făceau veşminte foarte scumpe pentru domnitori şi împăraţi. În felul acesta îmbrăcămintea, care trebuia să amintească de căderea şi de păcătoşenia omului şi să-i acopere goliciunea şi să-l păzească de schimbările vremii, a deviat de la destinaţia ei iniţială şi în loc să fie un fel de strict necesar, pentru mulţi şi pentru multe a devenit un mijloc de paradă.
Dar dacă vom ignora ciudăţeniile modei, croitoria ca meşteşug corespunde unei nevoi de bază a omului, nevoia de îmbrăcăminte. Şi croitorii, care confecţionează haine şi slujesc societatea, sunt bine-primiţi în creştinism şi pot să devină membri aleşi ai Bisericii, să se afirme, să se sfinţească şi să devină mucenici pentru Hristos. Şi o dovadă este Sfântul Macarie – Noul Mucenic.

***

Sfântul s-a născut în secolul al XVI-lea într-o mică cetate din Asia Mică, în Chio, care până în 1922 era un oraş elin şi creştin. Numele pe care l-a primit când a fost botezat a fost Emanuel. Când copilul a crescut, părinţii lui l-au trims la un croitor evlavios, ca să înveţe meşteşugul croitoricesc şi să trăiască. Dar când Emanuel era de 18 ani s-a întâmplat o nenorocire în familia lui. Tatăl lui… a murit. A murit? Nu. Ceva mai rău decât moartea i s-a întâmplat. Tatăl lui şi-a schimbat credinţa, s-a făcut turc. A plecat din Chio şi s-a dus în capitala acelei regiuni, s-a dus în Prussa şi acolo trăia bucurându-se de bunăvoinţa şi apărarea turcilor. Dar Emanuel a rămas fidel credinţei creştine.
Într-o zi, Emanuel s-a dus în Prussa, ca să cumpere stofe şi alte lucruri utile meseriei lui. Acolo, în piaţă, s-a întâlnit cu necredinciosul său tată, care doar ce-l văzu, îl prinse cu forţa, îl duse la tribunal şi zicea că şi acesta împreună cu el promisese să se facă turc. Tânărul a negat spunând că niciodată n-a făcut o astfel de promisiune. Dar judecătorii insistau şi l-au tăiat împrejur cu forţa. Fără voia lui s-a făcut turc. După puţină vreme, nesuferind nenorocirea ce-a păţit-o, a plecat din patria lui şi rătăcea ici şi colo, plângând şi suspinând.
Ca să găsească mângâiere, s-a dus în Sfântul Munte şi a găsit acolo un cinstit părinte duhovnicesc, s-a spovedit şi s-a făcut călugăr. Cu o exactitate de invidiat îşi îndeplinea toate îndatoririle. Postea, se ruga, priveghea şi făcea cele mai aspre nevoinţe, dar cu toate acestea conştiinţa nu-i dădea pace. Înlăuntrul lui ardea un cărbune aprins. Un glas lăuntric îi spunea că trebuie să plece din Sfântul Munte, să se ducă în Prussa, în locul în care s-a lepădat de Hristos şi acolo înaintea tuturor să-L mărturisească pe Hristos. A spus aceasta părintelui său duhovnicesc, dar acela nu a aprobat planul lui. L-a împiedicat, zicându-i că pocăinţa are puterea de a şterge toate păcatele. Este un al doilea botez. Şi apoi, dacă Macarie se pocăise – aşa a fost numit Emanuel când a devenit călugăr –, nu trebuie să se neliniştească, ci trebuie să-şi pună încrederea în mila lui Dumnezeu. Dar Macarie, la aceste cuvinte mângâietoare ale duhovnicului său, răspundea:
– Cum mă voi înfăţişa, cinstite părinte, în acea zi groaznică a judecăţii, având în mine însumi semnul lepădării? Mă tem ca nu cumva să aud glasul Dreptului Judecător, Care zice: „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri”. Cum pot eu, care am asupra mea pecetea lui Antihrist, să fiu de partea acelor membri aleşi ai Domnului, care nu s-au lepădat de Hristos, ci L-au mărturisit? De aceea, cred că nu există alt mod de mântuire, decât să merg înapoi în lume şi acolo să-mi mărturisesc credinţa şi să-mi vărs sângele. Numai aşa se va linişti conştiinţa mea.
Macarie credea că trebuie să se întoarcă în lume, să se ducă în Prussa şi acolo să dea marea luptă. Satana trebuia biruit la locul lepădării. În inima lui se aprinsese un foc dumnezeiesc, care nu-l lăsa liniştit şi în consecinţă îl mişca spre mucenicie.
Văzând monahii părerea lui neclintită, i-au dat binecuvântarea. Şi Macarie, plin de bucurie şi de veselie, ca o pasăre a zburat şi a ajuns în Prussa. S-a dus în piaţă şi-L propovăduia pe Hristos. Doar ce l-au văzut turcii îşi spuneau între ei:
– Nu este acesta care s-a lepădat de credinţa lui şi a crezut în a noastră? Cum s-a întors la credinţa lui cea dintâi?
S-au apropiat de el şi l-au întrebat:
– Tu eşti?
Şi el le-a răspuns fără frică:
– Eu sunt. Pentru că mi-am dat seama că credinţa voastră este mincinoasă şi spurcată, de aceea am lăsat-o şi am venit din nou la a noastră, cea creştină, şi vă sfătuiesc ca şi voi să vă lepădaţi de necurata voastră religie, să credeţi în Hristos, să vă botezaţi, să vă izbăviţi de iadul cel veşnic şi să trăiţi viaţa cea veşnică!… Aceste cuvinte le-a spus Macarie. Dar când le-au auzit turcii, s-au năpustit asupra lui să-l sfâşie. L-au bătut şi l-au dus la tribunal, zicând că acest om care odată a îmbrăţişat credinţa noastră, acum iarăşi se leapădă de ea, îl huleşte pe Mahomed şi laudă religia lui Hristos că este superioară celei a noastre. Judecătorul turc a încercat să-l convingă, să se lepede definitiv de Hristos. A avut loc un dialog între cei doi, dar în zadar s-a ostenit. Macarie a rămas neclintit ca o stâncă. După multe chinuri, încât s-au îngrozit turcii de bărbăţia lui, chinuitorii l-au dus la un râu şi acolo l-au ucis cu pietre şi i-au tăiat capul. O lumină dumnezeiască a strălucit pe locul muceniciei. Moaştele noului mucenic făceau minuni. A fost martirizat în Prussa în anul 1590.
Un croitor – sfânt şi mucenic.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Ap ola ta epanggelmata”)

MANIA ΓEPONTIΣMOY

(Απόσπασμα αγιογραφικού μαθήματος του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου στην προς Γαλάτας επιστολή, στον «Οίκο Χειροτεχνίας», δηλαδή στο σημερινό Μοναστήρι του Αγίου Αυγουστίνου στην Φλωρίνης, στις 11-1-1991)

«Την προς Γαλάτας επιστολή χαρακτηρίζει· το φιλελεύθερο και ελεγκτικό πνεύμα. Την πικρία που αισθάνθηκε ο απόστολος Παύλος από την εγκατάλειψη. Για φανταστείτε να έχει 200-300 χριστιανούς και να φύγουν όλοι!…

Tα ξέρετε τα γεγονότα, να μη τα λέμε. Tώρα τελευταίως υπάρχει η μανία του γεροντισμού. Θα γράψω άρθρο γι’ αυτό. Φοβερό, τρομερό πράγμα! Tο χθεσινό παιδάριον, μόλις το χειροτόνησες να θέλει να κάνει οπαδούς. Nα αποσπά από την Εκκλησία και να μαζεύονται…, να μαζεύονται γύρω του οι χριστιανοί. Διασπώνται έτσι τις δυνάμεις του Χριστιανισμού. Και κάθε πλέον αρχιμανδρίτης έχει μανία γεροντισμού. Mεγάλη νόσος αυτή μέσα στην Eκκλησία του Xριστού.

Eμείς πρέπει να παρηγορούμεθα, αν έμεναν όλοι θα ε­ίχαμε 300-400 ιερείς….

Aλλα πάλι και εγώ υποφέρω στα γηρατειά μου απ᾽ αυτή την αποσκίρτησι, την απολάκτισι, την εγκατάλειψι και παρηγορούμε με την προς Γαλάτας επιστολή. Την διαβάζω συχνά και παρηγορούμε.

Eάν ο Παύλος, που ήταν τόσο μεγάλο υπόδειγμα αιώνιον και αθάνατον, έπαθε αυτά, τί να πούμε εμείς;…

Tί να πούμε για την εγκατάλειψη; Έμειναν μερικά πρόσωπα κοντά μας, όπως είναι και ο π. Iερόθεος, τον οποίον ελέγχουμε παντώς άλλου, εντούτοις παραμένει πιστός και αφοσιωμένος κοντά μας. Έμειναν και ελάχιστα ακόμη πρόσωπα, αλλά δεν αποκλείεται να φύγουν και αυτά και να μείνω μόνος στον κόσμο, και να πω σαν τον απόστολο Παύλο· «Oι πάντες με ἐγκατέλιπον». Ας γίνει και αυτό· Aλλ’ ει ο Θεός μεθ’ ημών ουδείς καθ’ ημών και «Γνώτε έθνη και ηττάσθαι ότι μεθ’ ημών ο Θεός». Aυτό είναι το ουσιώδες…».

ΜΑΝΙΑ ΓΕΡΟΝΤΙΣΜΟΥ ΚΑΙ ΔΕΣΠΟΤΙΣΜΟΥ

• Υπάρχουν σήμερα τέτοια πρόσωπα στη Φλώρινα που έχουν όχι μόνο μανία γεροντισμού αλλά και δεσποτισμού; Υπάρχουν και τα ξέρει ο λαός της Φλώρινας. Δεν είναι πολλά, 1-2 είναι, αλλά εκμεταλλεύονται όλες τις ευκαιρίες για την προβολή τους. Να πιάσουν μίτρα και πατερίτσα και ας προσκυνήσουν και τον Αντίχριστο. Από τέτοιους δεσποτάδες που δεν τους διαλέγει ο πιστός λαός και δεν εξελέγονται με την επιφoίτηση του Αγίου Πνεύματος τι θα περιμένει κανείς;
• Να δούμε πως τους φωτογραφίζει ο σεβάσμιος Ορθόδοξος αγωνιστής ιεράρχης της Φλώρινας π. Αυγουστίνος Καντιώτης·
• ΑΚΟΥΣΤΕ ΤΟΝ:
• «Ὁ Χριστόφορος ὁ Καλύβας, ἕνας ἐπιστήθιος φίλος µου, σπουδαία φυσιογνωµία, µοῦ ἔλεγε πρό ἐτῶν πού συζητούσαµε: “Ρέ Αὐγουστῖνε, δέν κατάλαβες τί θά γίνῃ; Ὁ σατανᾶς µετεχειρίσθη ὅλα τά µέσα γιά νά διάλυση τήν Ἐκκλησία.  Θά µεταχειριστῇ εἰς τούς ἔσχατους καιρούς καί ἕνα τελευταῖο ὅπλο:  Θά ντύσῃ παπᾶδες καί δεσποτάδες πρόσωπα τῆς ἐξουσίας του· θά τούς φορέσῃ ἐγκόλπια καί θά τούς δώσῃ πατερίτσες!  Καί διά µέσου αὐτῶν τῶν ἀρχιερέων θά διάλυσῃ τήν Ἐκκλησία”

Ο ΧΡΙΣΤΟΣ ΕΙΝΑΙ Ο ΝΥΜΦΙΟΣ ΤΗΣ ΨΥΧΗΣ

Ο ΠΝΕΥΜΑΤΙΚΟΣ Ο ΝΥΜΦΑΓΩΓΟΣ

Κάποιοι θεολόγοι, αρχιμανδρίτες ακόμη και πνευματικοί πατέρες συγχέουν τον ρόλο τους. Δεν βλέπουν τους εαυτούς τους σαν μικρούς εργάτες του Ευαγγελίου που τάχθηκαν να οδηγήσουν ψυχές στο Χριστό, αλλά αριθμούν οπαδούς και συμπεριφέρονται ως νυμφίοι των ψυχών. Αυτό το αμάρτημα το θεωρούσε πολύ φοβερό ο επίσκοπος Φλωρίνης Αυγουστίνος και δεν επέτρεπε σε κανένα από τα πνευματικά του παιδιά να συγχέει τον ρόλο του.

Θα αναφέρουμε κάτι που έγινε στην Κοζάνη την δεκαετία του 60.

Ο π. Αυγουστίνος που εργάστηκε τα δύσκολα χρόνια της Κατοχής στην Μακεδονία είχε γίνει φούτ μπολ στα πόδια των αρχιερέων και είχε πολλές δυσμενείς μεταθέσεις, γιατί τους ήλεγχε. Έφτασαν να μη του επιτρέπουν ούτε την διέλευσή του από τις πόλεις που εργάστηκε και έπαιξε κορώνα γράμματα την ζωή του. Ο κόσμος όμως τον αγαπούσε και τον περίμενε. Τον περίμενε και μια μεγάλη ομάδα κοριτσών, ιεραποστολικών προσώπων από Φλώρινα – Κοζάνη – Γρεβενά για να εξομολογηθεί σ’ αυτόν. Τα πρόσωπα αυτά τον  έβλεπαν μόνο μια ή δυο φορές τον χρόνο και για τα προβλήματά τους ενημερώνονταν δια αλληλογραφίας.

Κάποια μέρα, μετά την εξομολόγηση όταν έφυγε έκλαυσαν.

Αυτό το έμαθε ο π. Αυγουστίνος από έναν συνεργάτη του, τον Γεώργιο Παφίλη. Ο π. Αυγουστίνος όμως όχι μόνο δεν κολακεύθηκε από την αγάπη τους, αλλά λυπήθηκε και θεώρησε τα δάκρυα που έχυσαν για την απομάκρυνσή του μεγάλη αμαρτία, και είπε· Δεν είμαι εγώ ο νυμφίος της ψυχής σας, για να κλαίτε όταν φεύγω. Νυμφίος σας είναι ο Χριστός. Αυτόν να αγαπήσετε και κοντά του πάντα να βρίσκεσθε. Εγω είμαι απλώς νυμφαγωγός, αυτό πρέπει καλά να το καταλάβετε. Αν δεν καταλάβετε, δεν θα ξαναδείτε το πρόσωπό μου και δεν θα επικοινωνήσω ούτε δια αλληλογραφίας μαζί σας.

Ο π. Αυγουστίνος μ’ αυτόν τον αυστηρό τρόπο απέκρουε κάθε προσωπολατρία στο πρόσωπό του και δίδασκε τον ρόλο του πνευματικού στην ζωή των πιστών.

____________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_____________________

MANIA STĂREŢISMULUI

(fragment din lecţia biblică la Epistola către Galateni a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin, în “Casa lucrului manual”, adică în actuala mănăstire a Sfântului Augustin din Florina, pe 11 ianuarie 1991)

„Epistola către Galateni este caracterizată de un duh liberal şi mustrător, de amărăciunea pe care a simţit-o Apostolul Pavel din cauza părăsirii. Ia închipuiţi-vă să aibă două – trei sute de creştini şi să plece toţi!…
Ştiţi faptele, să nu le mai spunem. Acum, în ultima vreme, există mania stăreţismului. Voi scrie un articol despre asta. Înfricoşător, groaznic lucru! Flăcăul de ieri, pe care doar l-ai hirotonit, vrea să-şi facă adepţi şi admiratori. Să rupă din Biserică şi să strângă…, să se adune creştinii în jurul lui. În felul acesta se risipesc forţele creştinismului. Şi de-acum, fiecare arhimandrit are mania stăreţismului. O mare boală este aceasta în Biserica lui Hristos.
Noi trebuie să ne consolăm; dacă rămâneau toţi am fi avut trei – patru sute de preoţi…
Dar iarăşi, şi eu sufăr la bătrâneţile mele de această abandonare, de acest şut, de această părăsire şi mă consolez cu Epistola către Galateni. O citesc adesea şi mă consolez. Dacă Pavel, care a fost un aşa exemplu, veşnic şi nemuritor, a pătimit acestea, ce să spunem noi?…
Ce să spunem despre părăsire? Au rămas câteva persoane lângă noi, cum este părintele Ierotei, pe care-l mustrăm mai mult decât pe toţi. Cu toate acestea el rămâne credincios şi dedicat alături de noi. Au mai rămas şi foarte puţine persoane, dar nu e exclus să plece şi ele şi să rămân singur în lume şi să spun ca Apostolul Pavel: „Toţi m-au părăsit”. Să se întâmple şi asta, dar „Dacă Dumnezeu este cu noi, nimeni nu este împotriva noastră” şi „Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu”. Asta este esenţial…”.

MANIA STĂREŢISMULUI ŞI A EPISCOPATULUI

Există astăzi astfel de persoane în Florina, care nu au doar mania stăreţismului, ci şi a episcopatului? Există. Şi poporul din Florina le ştie. Nu sunt multe. Sunt una sau două, dar profită de toate prilejurile pentru promovarea şi afirmarea lor. Să pună mâna pe mitră, cârjă şi să se închine chiar şi lui Antihrist. De la astfel de episcopi, pe care nu-i alege poporul credincios şi care nu sunt aleşi prin pogorârea Duhului Sfânt, la ce să te aştepţi?
Să vedem cum îi descrie respectabilul şi luptătorul ierarh ortodox al Florinei, Părintele Augustin Kandiotis:
ASCULTAŢI-L:
„Hristoforos Kalivas, un prieten de suflet, o personalitate importantă, mi-a spus cu ani în urmă în timp ce discutam: „Bre, Augustine, n-ai înţeles ce se va întâmpla? Satana unelteşte toate mijloacele, ca să distrugă Biserica. Va unelti în vremurile din urmă şi o ultimă armă: Va îmbrăca el preoţi şi episcopi, persoane de sub stăpânirea sa; le va pune la gât engolpioane şi le va da în mâini pateriţe! Şi prin aceşti arhierei va distruge Biserica”.

HRISTOS ESTE MIRELE SUFLETULUI.

DUHOVNICUL ESTE DOAR NIMFAGOGUL.
(CEL CARE CONDUCE MIREASA SPRE MIRE)

Unii teologi, chiar şi arhimandriţi şi părinţi duhovniceşti, îşi confundă rolul. Nu se consideră pe ei înşişi mici lucrători ai Evangheliei, care au fost rânduiţi să conducă sufletele la Hristos, ci îşi numără adepţi şi admiratori şi se comportă ca nişte miri ai sufletelor. Episcopul Augustin al Florinei considera acest păcat foarte groaznic şi nu îngăduia nimănui din fiii lui duhovniceşti să-şi confunde rolul.
Vom aminti un fapt, care s-a întâmplat în Kozanis în anii 60.
Părintele Augustin, care a activat în acei grei ani ai ocupaţiei în Macedonia, devenise minge de fotbal în picioarele arhiereilor şi a pătimit foarte multe transferuri defavorabile, tocmai pentru că-i mustra. Ajunseseră să nu-i permită trecerea prin oraşele în care a lucrat, dar el şi-a jucat viaţa la cap şi pajură. Lumea însă îl iubea şi-l aştepta. Îl aştepta şi un mare grup de fete, persoane misionare din Florina – Kozani – Grevena, ca să se spovedească la el. Aceste persoane îl vedeau doar o dată sau de două ori pe an şi pentru problemele lor îl informau prin scrisori.
Într-o zi, după spovedanie, când Stareţul a plecat, ele au început să plângă.
Părintele Augustin a aflat asta de la un colaborator al său, Gheorghios Pafili. Părintele Augustin însă, nu numai că nu s-a simţit adulat sau flatat de dragostea lor, ci s-a întristat şi a considerat lacrimile pe care le-au vărsat la plecarea sa un mare păcat şi a spus: Nu eu sunt mirele sufletului vostru, ca să plângeţi când plec. Mirele vostru este Hristos. Pe El să-L iubiţi şi lângă El să fiţi întotdeauna. Eu sunt doar un nimfagog. Lucrul acesta trebuie să-l înţelegeţi bine. Dacă nu-l înţelegeţi, nu veţi mai vedea faţa mea şi nu voi mai comunica nici prin scrisori cu voi.
Părintele Augustin printr-o astfel de asprime respingea orice cult al personalităţii la adresa sa şi învăţa despre rolul duhovnicului în viaţa credincioşilor.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=15330)

_____________________________

SERBIKA

______________________________

ОПСЕСИЈА СТАРАЧЕСТВОМ

(Део снимљеног говора Митрополита Флорине о. Августина на посланицу Галаћанима, у  «Кући Ручних радиности» а сада, Манастир Светог Августина у Флорини,  11-1-1991)

«Посланица Галаћанима је окарактерисана да је слободног и контролног духа. Садржи горчину коју је осетио апостол Павле када су га напустили његови јако блиски сарадници. Замислите 200-300 хришћана и да сви оду!…

Упознати сте са дешавањима, нема потребе да наводим.Сада у последње време постоји нека опсесија да сви буду старци. Написаћу чланак о томе. То је страшна ствар! Јучерашње дете само што си га рукоположио да жели да има своје следбенике. Да се одваја од Цркве и да се сакупљају…, да се сакупљају око њега хришћани. Тако се расипају снаге Хришћанства. И сваки архимандрит има опсесију старачевства. То је једна велика болест у Цркви Христовој.

Ми треба да се утешимо, да су сви остали имали бисмо 300-400 свештеника…

И ја у мојој старости трпим од те зле коби, одвајања и напуштања мојих блиских сарадника, налазим велику утеху у посланици Галаћанима. Често је читам и тешим се.

Ако је Павле, који је био велики пример вечним и бесмртним, трпео то, шта онда ми остали да кажемо?… Шта да кажемо о напуштању? Поред нас је остало веома мало лица, као што је о. Јеротеј, којег непрестално опомињемо, при томе он остаје веран и посвећен нама. Остало је још по неко лице, али није искључено да и они оду од мене и да останем сам на свету, и да кажем као апостол Павле· «Сви су ме напустили».Нека се и то догоди· Ако је Бог са нама ко може против нас «Знајте народи да побеђујете јер је с нама Бог». То је најважније…».

ОПСЕСИЈА СТАРАЧЕСТВОМ И ВЛАДИЧАНСТВОМ

Постоје и данас таква лица у Флорини која имају опсесију старачеством и владичанством. Постоје и то зна народ Флорине. Нема их пуно, 1-2 особе, али искориштавају све прилике за своје приказивање. Само да ухвате митру и патерицу у своје руке, па макар се поклонили и Антихристу. Од таквих владика које не бира верни народ и који се не одабиру са дејством Светог Духа шта да очекује неко?

• Погледајмо како их фотографише поштовани Православни борбени јерарх Флорине о. Августин Кандиот. ·
• ЧУЈТЕ ГА:
• «Христофор Калива, један мој веома драг пријатељ, веома важна личност, рекао ми је пре много година када смо разговарали: “Августине, зар не разумеш шта ће бити? Сатана ће употребити сва средства да разори Цркву. У последња времена употребиће своје последње оружје: Оденуће у свештенике и епископе људе који су у његовој власти; украсиће их панагијама и даће им патерице и кроз те Архијереје ће уништити Цркву.”

ХРИСТОС ЈЕ ЖЕНИК ДУШЕ

ДУХОВНИ НИМФАГОГ-ПРОВОДАЂИЈА

Неки теолози, архимандрити и понеки духовни оци не схватају своју улогу. Не виде себе као мале раднике Еванђеља који су одређени да воде душе Христу, него пребројавају своје следбенике и понашају се као  женици душа. Тај грех је сматрао страшним епископ Флорине Августин и није ником од своје друховне деце дозвољавао да помеша  његову улогу.

Навести ћу нешто што се децило у Козанију пре  60-те:

О. Августин који је радио у тешко време Окупације у Македонији, постао је фудбалска лоптица на ногама архијереја и много пута је био премештан по разним митрополијама јер их је све опомињао. Дошло је дотле да му не дозвољавају пролазак кроз градове у којима је радио и свој живот умало жртвовао за исте. Али људи у тим градовима су га волели и очекивали. Очекивала га је једна повећа група девојака, мисионарских лица из Флорине-Козанија-Гревене да се исповеди. Та лица су га виђала само једном или два пута на годину а о својим проблемима су се дописивале са оцем.

Једног дана по одласку о. Августина , неке су заплакале за њим.

То је сазнао о. Августин од једног свог сарадника г. Георгија Пафилија. Али о. Августин не само да није био занесен њиховом љубављу, али се ожалостио и сматрао је да те сузе што су за њим проливене као велики грех, и рекао је следеће· Нисам ја женик ваше душе, да плачете када одлазим. Женик ваш је Христос. Њега да волите и близу њега да се увек налазите. Ја сам само проводађија женика, то морате веома добро да разумете. Ако то не разумете, нећете више видети моје лице и нећу више са вама контактирати ни преко писама.

О. Августин је на тај строг начин одбацивао свако обожавање његове личности и поучавао је свештенике о улози духовника у животу верника.

Σεβασμιώτατος Μητροπολίτης ΑΡΤΕΜΙΟΣ:

Ειμαι ο Κανονικος  μητροπολιτης Ρασκας  και Πριζρενη

Διά τῆς ἀπό 13-9-2010 μακροσκελοῦς ἐπιστολῆς του τήν ὁποία ἐνεχείρισε πρός τήν ΔΙΣ τῆς Σερβικῆς Ὀρθοδόξου Ἐκκλησίας ὁ Σεβασμιώτατος Ἐπίσκοπος κ.κ.Ἀρτέμιος ζητᾶ νά ἐπανέλθει ἡ κανονική τάξη καί εἰρήνη στή Σερβική Ὀρθόδοξο Ἐκκλησία.

Μάλιστα δέ, γράφει μέσα στήν ἐπιστολή του ὁ Σεβασμιώτατος, ὅτι οἱ φόβοι του καί οἱ ἐνστάσεις του γιά τίς ἐξελίξεις τῶν ἐκκλησιαστικῶν καί ἐθνικῶν πραγμάτων στή Σερβία κορυφώθηκαν ὕστερα ἀπό τίς σφόδρα φιλοπαπικές καί οἰκουμενιστικές δηλώσεις ἐκ μέρους τοῦ Σέρβου Πατριάρχου κ.κ.Εἰρηναίου στή Βιέννη.

Ἡ ὅλη ἔκρυθμη καί παρανόμως ἐπιβληθεῖσα ἀντικανονική κατάσταση πού ἐνέσκηψε στό Κόσοβο ἀνάγκασε τούς 100 καί πλέον μοναχούς νά ἐγκαταλείψουν τούς τόπους τῆς μετανοίας τους ὡς ἔνδειξη διαμαρτυρίας.

Ἔφερε δέ σέ ἀπόγνωση τό ποίμνιο (ἱερεῖς, λοιποί μοναχοί καί λαϊκοί), τό ὁποῖο ἐκφράζεται μέ τά μελανότερα χρώματα γιά τήν ἀποσύνθεση τῆς καθημερινῆς ἐκκλησιαστικῆς ζωῆς.

Καταλήγει ὁ Σεβασμιώτατος στήν ἐπιστολή του ὅτι ἡ κανονική τάξη καί εἰρήνη μπορεῖ νά ἀποκατασταθεῖ μόνον μέ τήν ἐπιστροφή τοῦ ἰδίου στήν ἀντικανονικῶς καί παρανόμως ἀρπαγεῖσα Ἐπαρχία του, τῆς Ἱερᾶς Μητροπόλεως Ράσκας-Πριζρένης.

«Ἀντίθετα μέ τήν ἕως τώρα κατάσταση ἀνακοινώνουμε ὅτι ἀπό τοῦδε καί στό ἑξής ἀπαλλασσόμεθα ἀπό τήν προσωπική εὐθύνη πού αἰσθανόμεθα ἕνεκα τῆς ὑποταγῆς πού ἐπεδείξαμε ἕως τώρα, διότι ἡμεῖς ἐνώπιον τῆς Ἐκκλησίας καί ἐνώπιον τοῦ Θεού εἴμεθα ἰσόβιος κανονικός Ἀρχιποιμένας τῆς Μητροπόλεως Ράσκας-Πριζρένης», ἔγραψε μεταξύ ἄλλων ὁ Ἐπίσκοπος Ράσκας-Πριζρένης κ.κ. Ἀρτέμιος.

Σύμφωνα μέ τίς πληροφορίες μας ἡ συνεδρίαση τῆς ΔΙΣ θά γίνει σήμερα, 15-9-2010.

Πηγή:http://www.mancr.org (ἰστοσελίδα μοναστηριοῦ CRNA REKA στήν ἐξορία)

_____________________

ΣΤΑ ΣΕΡΒΙΚΑ

Πηγή:http://www.mancr.org/2009-03-17-15-07-24/novosti-razne/157-2010-09-15-09-36-04.html

АРТЕМИЈЕ – доживотни Епископ рашко-призренски

Њeгово Преосвештенство Епископ г. Артемије обратио се 13. септембра о.г. Светом архијерејском Синоду СПЦ подужим писмом, којим захтева враћање отетог му трона Епархије рашко-призренске, чиме ће се и у СПЦ вратити канонски поредак и мир.

”У противном овим обзнањујемо да се од сада па убудуће ослобађамо осећаја сопствене кривице због ранијих повиновања, јер смо Ми у Цркви и пред Богом доживотни канонски Архипастир Епархије рашко-призренске”, поручио је, између осталог, Епископ рашко-призренски  г. Артемије.

Према нашим сазнањима седница Синода биће одржана данас, 15. септембра 2010. године.

______________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

____________________

ARTEMIE DE KOSOVO:

SUNT EPISCOPUL CANONIC DE RAŞKA-PRIZREN!

Într-o scrisoare, Preasfinţitul Episcop Artemie semnalează grave evoluţii  în Biserica Ortodoxă Sârbă

Într-o amplă scrisoare din 13.09.2010, pe care a trimis-o Sfântului Sinod Permanent al Bisericii Ortodoxe Sârbe, Preasfinţitul Episcop kir Artemie cere să revină ordinea canonică şi pacea în Biserica Ortodoxă Sârbă. Preasfinţitul scrie în epistola sa că temerile şi contestaţiile sale pentru evoluţia lucrurilor bisericeşti şi naţionale în Serbia au atins punctul culminant în urma declaraţiilor vehement filo-papistaşe şi ecumeniste din partea Patriarhului Sârb kir Irineu la Viena.
Toată situaţia anormală, anticanonică şi ilegal impusă, care a apărut în Kosovo a obligat pe cei peste 100 de monahi să-şi părăsească mănăstirile lor de metanie în semn de protest. A adus la deznădejde turma (preoţi, şi ceilalţi monahi şi laici), care se exprimă în cele mai negre culori pentru alterarea vieţii bisericeşti zilnice. Preasfinţitul îşi încheie scrisoarea, spunând că ordinea canonică şi pacea pot fi restabilite doar prin întoarcerea sa în Eparhia, ce i-a fost răpită anticanonic şi ilegal, Sfânta Episcopie de Raşca şi Prizren.
„Contrar situaţiei de până acum, vă aducem la cunoştinţă că de acum înainte ne dezicem de orice responsabilitate personală, pe care o simţim pentru supunerea de care am dat dovadă până acum, pentru că noi, înaintea Bisericii şi înaintea lui Dumnezeu, suntem Arhipăstor canonic pe viaţă al Episcopiei de Raşca şi Prizren”, a scris printre altele Episcopul de Raşca şi Prizren, kir Artemie.
Conform informaţiilor noastre întrunirea Sfântului Sinod Permanent va avea loc astăzi, 15.09.2010.

(Traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”; Sursa: http://www.mancr.org/2009-03-17-15-07-24/novosti-razne/157-2010-09-15-09-36-04.html
(Site-ul Mănăstirii CRNA REKA în surghiun) via http://thriskeftika.blogspot.com/2010/09/blog-post_1116.html)

Ο Σταυρος Του ΧΡΙΣΤΟΥ και οι σταυροι μας

«Ὅστις θέλει ὀπίσω μου ἀκολουθεῖν, ἀπαρνησάσθω ἑαυτὸν
καὶ ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ καὶ ἀκολουθείτω μοι»(Μᾶρκ. 8,34)

ΕΩΡΤΑΣΑΜΕ, ἀγαπητοί μου, τὴν ἑορτὴ τοῦ τιμίου καὶ ζωοποιοῦ σταυροῦ, γιὰ τὸν ὁποῖον ἔψαλε ἡ Ἐκκλησία μας «Τὸν Σταυρόν σου προσκυνοῦμεν, Δέσποτα, καὶ τὴν ἁγίαν σου ἀνάστασιν δοξάζομεν». Γιὰ τὸ σταυρὸ συνέθεσαν ὕμνους οἱ ποιηταὶ τῆς Ἐκκλησίας καὶ ἔπλεξαν ἐγκώμια οἱ ἅγιοι πατέρες, ἀπὸ τοὺς ἀρχαιοτέρους μέχρι τοὺς νεωτέρους.
Τὸν τίμιο σταυρὸ ἀγαποῦσε καὶ τιμοῦσε καὶ ὁ ἅγιος Κοσμᾶς ὁ Αἰτωλός, ποὺ μαρτύρησε στὰ χρόνια τῆς σκλαβιᾶς. Τόσο τὸν εὐλαβεῖτο, ὥστε ὅπου πήγαινε ἔστηνε ἕνα μεγάλο ξύλινο σταυρὸ καὶ κάτω ἀπ᾽ τὴ σκιά του κήρυττε· καὶ μοίραζε παντοῦ σταυρουδάκια ποὺ κάνουν θαύματα.

* * *

Γιὰ τὸν τίμιο σταυρό, ἀγαπητοί μου, ὁμιλεῖ καὶ τὸ σημερινὸ εὐαγγέλιο. Πῶς ἀρχίζει· «Ὅστις θέλει ὀπίσω μου ἀκολουθεῖν…»(Μᾶρκ. 8,34). «Ὅποιος θέλει», λέει. Δὲν βιάζει κανέναν ὁ Χριστός, δὲν τὸν παίρνει ἀπ᾽ τ᾽ αὐτὶ νὰ τὸν βάλῃ στὸ μαντρί, σὰν πρόβατο – σὰν γίδι, ἀλλ᾽ ἀφήνει τὸν ἄνθρωπο ἐλεύθερο. Ἂν θέλῃς, πιστεύεις στὸ Χριστό· ἂν δὲν θέλῃς, δὲν πιστεύεις.
Κι ἂν κανένας δὲν θέλῃ νὰ πιστεύῃ ―καὶ θά ᾽ρθουν τὰ χρόνια αὐτὰ ποὺ δὲν θὰ πιστεύῃ κανένας―, ὁ Χριστὸς δὲν ἔχει ἀνάγκη ἀπὸ μᾶς· ἐπάνω στὸν οὐρανὸ σμήνη ἀγγέλων τὸν ὑμνοῦν καὶ τὸν δοξάζουν μέρα – νύχτα.
Ἐλεύθερος λοιπὸν εἶσαι νὰ πιστέψῃς ἢ νὰ μὴν πιστέψῃς. Ἀλλ᾽ ἀπὸ τὴν ὥρα ποὺ εἶπες ὅτι πιστεύεις, ἂν θέλῃς νὰ εἶσαι συνεπής, πρέπει νὰ ἐκτελέσῃς τρία πράγματα ποὺ λέει ἐν συνεχείᾳ. Τὸ πρῶτο εἶνε, «ἀπαρνησάσθω ἑαυτόν» (ἔ.ἀ.), νὰ μισήσῃς δηλαδὴ τὸν διεφθαρμένο ἑαυτό σου, νὰ μισήσῃς τὴν ἁμαρτία σὰν τὸ μεγαλύτερο ἐχθρό σου. Τὸ δεύτερο εἶνε, νὰ σηκώσῃς τὸ σταυρό, τὸ δικό σου σταυρό. Καὶ τὸ τρίτο, ν᾽ ἀκολουθήσῃς τὰ ἴχνη τοῦ Χριστοῦ. Μᾶς καλεῖ λοιπὸν σήμερα ὁ Χριστὸς νὰ σηκώσουμε τὸ σταυρό μας. Ὅπως ἐκεῖνος σή κωσε στοὺς ὤμους τὸ σταυρό του, ἔτσι κ᾽ ἐ μεῖς οἱ Χριστιανοί, μικροὶ καὶ μεγάλοι, ἄντρες καὶ γυναῖκες, πρέπει νὰ σηκώσουμε τὸ σταυρό μας.
Καὶ ποιός εἶνε ὁ σταυρὸςαὐτὸς ποὺ πρέπει νὰ σηκώσουμε; Σταυρὸς τί σημαίνει· ὄχι καλοπέρασι, ἄνεσι, λεπτά· σταυρὸς σημαίνει κόπο, μόχθο, ἱδρῶτα. Καὶ βλέπουμε, ὅτι ἔτσι ἔγινε καὶ ἔτσι γίνε ται ὅ,τι καλό. Ὅποιος βαδίζει αὐτὸ τὸ δρόμο, ἔχει σταυρό· ἀπὸ τὴν ὥρα ποὺ θὰ γεννηθῇ ὥσπου νὰ κλείσῃ τὰ μάτια στὸ μάταιο τοῦτο κόσμο καὶ νὰ στηθῇ ἕνας σταυρὸς πάνω στὸ μνῆμα του, ὁ Χριστιανὸς σηκώνει σταυρό. Κι ἀλλοίμο νο ἂν δὲν σηκώνῃ. Ποιός εἶνε ὁ σταυρὸς αὐτός; Θὰ σᾶς δείξω τώρα μερικοὺς τέτοιους σταυρούς.
⃝ Σταυρὸς εἶνε πρῶτα – πρῶτα ἡ ἐργασία ποὺ πρέπει νὰ κάνῃ ὁ ἄνθρωπος. Εἶνε θεία ἐντολὴ καὶ καθῆκον. Παρατηρῆστε π.χ. τὸ γεωργό· σηκώνεται πρωί, πηγαίνει στὸ χωράφι, σκύβει στὴ γῆ, ὀργώνει, σπέρνει, κλα δεύει, ποτίζει τὸ χῶμα ὄχι μόνο μὲ νερὸ ἀλλὰ καὶ μὲ τὸν ἱδρῶτα του, πολλὲς φορὲς καὶ μὲ τὸ αἷμα του ὅταν συμβαίνουν δυστυχήματα μὲ τὰ γεωργι  κὰ μηχανήματα. Σταυρὸ σηκώνει καὶ ὁ βοσκός, ποὺ τρέχει στὰ βουνὰ γιὰ τὰ πρόβατα, τὰ γίδια καὶ τὰ γελάδια του. Σταυρὸ σηκώνει ὁ ἐργάτης, ποὺ αἰωρεῖται στὴ σκαλωσιὰ ἢ ἀναπνέει καυσαέρια στὸ ἐργοστάσιο ἢ κάποτε κατα  πλακώνεται στὸ ὠρυχεῖο. Σταυρὸ σηκώνει ὁ δάσκαλος, ποὺ ἔχει νὰ κάνῃ μὲ κακο μαθημένα καὶ ἰδιότροπα παιδιά. Σταυρὸ ἔχει καὶ ὁ γιατρός, ποὺ ὀφείλει νὰ σπεύδῃ στὴν ἀνάγκη ὁποια δήποτε ὥρα. Σταυρὸ σηκώνει ἡ νοσοκόμα, ποὺ ξενυχτᾷ στὸ προσκέφαλο τοῦ ἀρρώστου. Σταυρὸ σηκώνει ὁ παπᾶς, σήμερα ἰδίως ποὺ τὸν εἰρωνεύονται, τὸν χλευάζουν καὶ τὸν βρίζουν καὶ μικρὰ παιδιὰ ἀκόμη. Κάθε τίμιος ἄνθρωπος ἔχει σταυρό. Προχθὲς ἔγραψαν οἱ ἐφημερίδες, ὅτι πνιγόταν ἄνθρωπος μέσα σὲ πηγάδι, ποὺ ἄνοιγαν σὲ κάποιο κτῆμα· κάλεσαν τὴν πυροσβεστική, κατέβηκε νὰ τὸν βγάλῃ ἕνας πυροσβέστης, νέος 22 ἐτῶν, κι ἀπὸ τὰ ἀέρια ποὺ ὑπῆρχαν ἐκεῖ ἔπαθε ἀσφυξία καὶ τὸν ἔβγαλαν νεκρό· θυσιάστηκε γιὰ τὸν ἄλλο, ὅπως ὁ Χριστὸς ποὺ σταυρώθηκε γιὰ ὅλους.
⃝ Σταυρὸς λοιπὸν ἡ εὐσυνείδητη ἐργασία. Σταυρὸς καὶ ἡ ἀρρώστια. Σκεφτῆτε· νὰ εἶστε πάνω στὸ κρεβάτι καρφωμένος ὄχι γιὰ μιὰ – δυὸ ὧρες ἢ μιὰ μέρα, ἀλλὰ ἕνα μῆνα, δύο μῆνες, ἕνα χρόνο, δύο χρόνια, εἴκοσι χρόνια, τριάντα χρόνια, σαράντα χρόνια! Ὅποιος ὑπομένει ἀσθένεια χωρὶς νὰ βλαστημάῃ, ἀλλὰ δοξάζει τὸ Θεό, σηκώνει σταυρὸ καὶ θά ᾽χῃ στεφάνι.
⃝ Θέλετε ἄλλους σταυρούς; Σταυρὸς εἶνε ἡ συζυγία. Καὶ ἡ γυναίκα μὲ τὸ σκληρὸ καὶ βάναυσο ἄντρα, ποὺ τὴν κακομεταχειρίζεται καὶ τὴ χτυπάει, καὶ ὁ ἄντρας μὲ τὴν ἰδιότροπη ἢ ζηλιάρα γυναῖκα, ποὺ δὲν τὸν ἀφήνει στιγμὴ νὰ ἡσυχάσῃ, σταυρὸ σηκώνουν.
⃝ Σταυρὸς εἶνε ἡ οἰκογένεια· νὰ φεύγῃ ὁ πατέρας πρωὶ στὴ δουλειά, νὰ κοπιάζῃ νὰ βγάλῃ τὸ ψωμί τους, κ᾽ ἡ μάνα νὰ γεννᾷ παιδιά, νὰ φροντίζῃ τὰ πάντα ὅλη μέρα, καὶ τὴ νύχτα νὰ ξαγρυπνᾷ κοντὰ στὸ ἄρρωστο παιδί της.
⃝ Σταυρὸς εἶνε καὶ ἡ χηρεία. Ἡ νέα γυναίκα ποὺ πέθανε ὁ ἄντρας της, τί σταυρὸ ἔχει! Προχθὲς πῆρα ἕνα γράμμα ἀπὸ τὴ Γερμανία καὶ ἔκλαψα. Γράφει τὰ βάσανά της μιὰ γυναίκα· «Ἤμουν 22 χρονῶν, παντρεμένη μὲ δύο παι-
δά κια, καὶ ὁ ἄντρας μου πέθανε. Εἴχαμε φτώχεια μεγάλη. Δὲν μποροῦσα νὰ ζήσω στὸ χωριό, ἔφυγα, πῆγα στὴ Γερμανία, καὶ δούλεψα ἐκεῖ 30 χρόνια στὰ ἐργοστάσια. Δόξα νά ᾽χῃ ὁ Θεός, μὲ βοήθησε καὶ σπούδασαν τὰ παιδιά μου· τώρα εἶνε θαυμάσιοι ἐπιστήμονες καὶ ἄνθρωποι τοῦ Θεοῦ». Αὐτὴ ἔμεινε χήρα καί, πιστὴ στὸν ἄντρα της, δὲν ξαναπαντρεύτηκε, ὅπως παντρεύονται μερικὲς ἀμέσως. 30 χρόνια σήκωσε σταυρό. Εὐλογημένες τέτοιες γυναῖκες.
«Καὶ ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ». Ἀλλ᾽ ὅταν ὁ Χριστὸς λέει ὅτι πρέπει νὰ σηκώνουμε σταυρὸ δὲν ἐννοεῖ μόνο αὐτοὺς τοὺς σταυρούς· ἐννοεῖ καὶ κάτι βαθύτερο. Ποιό εἶνε τὸ βαθύτερο; Σταυρὸς κυρίως σημαίνει μάχη, ἀγώνας ποὺ πρέπει νὰ κάνουμε μὲ τὸν ἑαυτό μας· σταυρὸς εἶνε νὰ πολεμήσουμε σφοδρῶς τὰ πάθη μας, τὶς κακίες μας, τὴν ἁμαρτία. Ὤ ἡ ἁμαρτία! αὐτὸς εἶνε ὁ μεγάλος ἐχθρός. Ἡ ἁμαρτία (εἴτε κενοδοξία καὶ ἐγωισμός, εἴτε φιλαργυρία καὶ πλεονεξία, εἴτε πορνεία καὶ μοιχεία, εἴτε φθόνος καὶ κακία, εἴτε ὁποιαδήποτε ἄλλη ἀδυναμία) εἶνε θηρίο ποὺ μουγκρίζει μέσ᾽ στὰ στήθη μας, ἑπτακέφαλο τέρας τοῦ ᾅδου ποὺ ζητάει νὰ μᾶς κατασπαράξῃ.
Χρειάζεται λοιπὸν σταυρός, σταύρωμα. Ὄχι ἁπλῶς τὸ σταυροκόπημα, ποὺ κάνουν οἱ μανάδες στὰ παιδάκια πιάνοντας τὸ χεράκι τους. Σταύρωμα θὰ πῇ, νὰ χτυπήσῃς στὴ ῥίζα τὰ πάθη, τὶς κακίες, τὰ ἐ λαττώματά σου, νὰ θανατώνῃς τὴν ἁμαρτία ποὺ ἔχεις μέσα σου. Κι ὅπως ἕνας σταυρωμένος δὲν μπορεῖ νὰ κλέψῃ ἢ νὰ κάνῃ ἄλλο κακὸ γιατὶ τὰ χέρια του εἶνε καρφωμένα, ἔτσι κ᾽ ἐκεῖνος ποὺ νεκρώνει τὰ πάθη γίνεται ἀνίκανος γιὰ ἁμαρτία.
Σταυρὸς δηλαδή, μὲ τὴ βαθυτέρα ἔννοια, εἶνε ἡ τιμιότης, ἡ φιλαλήθεια, ἡ συνέπεια, ἡ ἑκουσία πτωχεία, ἡ ἀφάνεια, ἡ ταπείνωσις, ἡ ἐκκοπὴ τοῦ ἁμαρτωλοῦ θελήματος, ἡ νέκρωσις τοῦ ἐγὼ καὶ τῶν παθῶν, ἡ ὑπακοὴ στὸ νόμο καὶ τὸ θέλημα τοῦ Θεοῦ, ἡ μίμησις τοῦ Χριστοῦ.

* * *

Αὐτοί, ἀγαπητοί μου, εἶνε οἱ σταυροί, ποὺ ἔχουμε νὰ σηκώσουμε ὅλοι. Καὶ μακάριος ὅποιος ἐκτελεῖ τὸ ἱερὸ αὐτὸ καθῆκον· αὐτὸς μιμεῖται τὸν Κύριον ἡμῶν Ἰησοῦν Χριστόν.
Ἦταν κάποτε σ᾽ ἕνα χωριὸ ἕνας ἄνθρωπος ποὺ ὑπέφερε βάσανα, ἀλλὰ δὲν εἶχε ὑπομονή. Γόγγυζε καὶ ἔλεγε· Γιατί, Θεέ μου,σ᾽ ἐ μένα τέτοιες δοκιμασίες; γιατί τόση καὶ δυστυχία; Βαρὺ σταυρὸ μοῦ φόρτωσες, εἶσαι ἄδικος… Μιὰ νύχτα εἶδε σὲ ὄνειρο, ὅτι τὸν πῆρε ἕνας ἄγγελος, τὸν πῆγε σ᾽ ἕνα μεγάλο κάμπο, κ᾽ ἐκεῖ βλέπει νὰ φυτρώνουν σταυροὶ σὰν στάχυα· σταυροὶ διαφόρων σχημάτων καὶ μεγεθῶν, ἀπὸ μικροὶ ἕως μεγάλοι· σταυροὶ ξύλινοι – μαρμάρινοι – σιδερένιοι, ἀπὸ ἐλαφροὶ μέχρι βαρεῖς. Τοῦ λέει ὁ ἄγγελος· ―Διάλεξε μόνος σου ἕναν ἀπ᾽ αὐτοὺς τοὺς σταυρούς. Ἐκεῖνος, ἀφοῦ τοὺς κοίταξε ὅλους, διάλεξε ἕνα σταυρὸ μικρό, πολὺ ἐ λαφρό. ―Αὐτὸν θέλω, λέει. ―Ἔ, τοῦ ἀπαντᾷ τότε ὁ ἄγγελος, αὐτὸς εἶνε ὁ δικός σου σταυρός· εἶνε ὁ μικρότερος ποὺ ὑπάρχει.
Καταλάβατε; Ὑπάρχουν σταυροὶ μεγάλοι καὶ βαρεῖς, ποὺ σήκωσαν ἅγιοι καὶ πατέρες τῆς Ἐκκλησίας ὅπως π.χ. ὁ ἅγιος Κο σμᾶς· ὁ δικός μας σταυρὸς εἶνε πολὺ μικρός, φτερὸ καὶ ἄχυρο μπροστὰ στὸ σταυρὸ ἐκείνων καὶ μάλιστα μπροστὰ στὸ σταυρὸ ποὺ σήκωσε ὁ Χριστός. Μὴ γογγύζουμεκαὶ βλαστημοῦ με. Ἄλλοι ὑποφέρουν πο λὺ χειρότερα.
Ἂς παρακαλέσουμε τὸ Θεὸ νὰ μᾶς ἀξιώσῃ νὰ ἐκτελέσουμε αὐτὸ ποὺ λέει ὁ Χριστός· «Ὅστις θέλει ὀπίσω μου ἀκολουθεῖν, ἀπαρνησάσθω ἑαυτὸν καὶ ἀράτω τὸν σταυρὸν αὐτοῦ καὶ ἀκολουθείτω μοι».

(†) ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

Ἀπομαγνητοφωνημένη ὁμιλία, του Μητροπολίτου Φλωρίνης Αυγουστίνου στὸν ἱ. ναὸ Ἁγ. Κοσμᾶ Αἰτωλοῦ Φλαμπούρου – Φλωρίνης τὴν 18-9-1977

____________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

___________________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA DUPĂ ÎNĂLŢAREA SFINTEI CRUCI

CRUCEA LUI HRISTOS ŞI CRUCILE NOASTRE

,,Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”
(Marcu 8, 34)

Am sărbătorit, iubiţii mei, praznicul Cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, pentru care Biserica noastră a cântat ,,Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim”. Pentru Cruce poeţii Bisericii au alcătuit imne, iar Sfinţii Părinţi, de la cei mai vechi până la cei mai noi, au împletit cuvinte de laudă.
Cinstita Cruce o iubea şi o cinstea şi Sfântul Cosma Etolianul, care a primit mucenicia în anii sclaviei. Atât de mult o avea la evlavie, încât oriunde mergea ridica o cruce mare de lemn şi sub umbra ei predica; şi împărţea pretutindeni cruciuliţe care fac minuni.

***
Iubiţii mei, despre cinstita Cruce vorbeşte şi Evanghelia de astăzi.
Cum începe? ,,Cine voieşte să vină după mine…” (Marcu 8, 34). ,,Cine voieşte’’, zice. Nu forţează pe nimeni Hristos, nu îl ia de ureche să-l bage în staul, ca pe o oaie – ca pe o căpriţă -, ci îl lasă liber pe om. Dacă vrei, crezi în Hristos, dar dacă nu vrei, nu crezi.
Şi chiar dacă nimeni nu vrea să creadă – şi vor veni aceşti ani în care nimeni nu va crede -, Hristos n-are nevoie de noi; sus în cer cete de îngeri Îl laudă şi-L slăvesc zi şi noapte.
Aşadar, eşti liber să crezi sau să nu crezi. Dar din momentul în care ai spus că crezi, dacă vrei să fii consecvent, trebuie să împlineşti trei lucruri pe care vi le voi zice în continuare. Primul este ,,să se lepede de sine”, adică să-ţi urăşti sinele tău stricat, să urăşti păcatul ca pe cel mai mare duşman al tău. Al doilea este să ridici crucea, crucea ta. Şi al treilea – să urmezi paşii, urmele lui Hristos. Ne cheamă deci astăzi Hristos să ne ridicăm crucea. Aşa cum El a ridicat pe umeri Crucea Lui, aşa şi noi creştinii, mici şi mari, bărbaţi şi femei, trebuie să ne ridicăm crucea noastră.
Şi care este această cruce pe care trebuie s-o ridicăm? Ce înseamnă cruce? Nu trai bun, nu confort, nu bani. Cruce înseamnă silinţă, trudă, sudoare. Şi vedem că aşa s-a făcut şi aşa se face orice lucru bun. Cine păşeşte pe acest drum, are parte de cruce. Din clipa în care se naşte până va închide ochii în această lume deşartă şi se va aşeza o cruce pe mormântul lui, creştinul îşi ridică crucea. Şi vai!, dacă nu o ridică. Care este această cruce? Vă voi arăta acum câteva astfel de cruci.
Mai întâi de toate cruce este munca, pe care trebuie să o facă omul. Este poruncă dumnezeiască şi datorie. Uitaţi-vă, de pildă, la plugar. Se scoală de dimineaţă, se duce la ogor, sapă pământul, ară, seamănă, taie ramurile uscate, adapă pământul nu doar cu apă, ci şi cu sudoarea lui, iar de multe ori şi cu sângele lui când se întâmplă accidente cu maşinile agricole. Şi ciobanul ridică o cruce, ciobanul care aleargă în munţi după oi, după căpriţe şi după vacile lui. O cruce ridică şi muncitorul, care se clatină pe schelă sau respiră gaz în fabrică sau uneori este strivit în mină. O cruce ridică învăţătorul, care are de-a face cu copiii obraznici, răsfăţaţi şi cu toane. O cruce are şi medicul, care este dator să alerge la nevoie la orice oră. O cruce ridică şi sora medicală, care înnoptează la căpătâiul celui bolnav. O cruce ridică preotul, mai ales astăzi când îl iau peste picior şi-l înjură chiar şi copiii mici. Orice om cinstit are o cruce. Alaltăieri, au scris ziarele că se îneca un om într-o fântână, pe care au deschis-o pe un teren agricol; au chemat pompierii, iar un pompier, tânăr de 22 de ani, a coborât să-l scoată, dar din cauza gazelor ce erau acolo s-a asfixiat şi l-au scos mort. S-a jertfit pentru celălalt, aşa cum Hristos S-a răstignit pentru toţi.
Aşadar, o cruce este lucrarea noastră, munca noastră cu conştiinciozitate. O cruce este şi boala. Gândiţi-vă! Să fi ţintuit la pat nu o oră sau două, sau o zi, ci o lună, două luni, un an, doi ani, douăzeci de ani, treizeci de ani, patruzeci de ani! Cine rabdă boala fără să hulească, ci slăvindu-L pe Dumnezeu, îşi ridică crucea şi va avea cunună. Vreţi alte cruci? O cruce este şi căsătoria. Şi femeia cu bărbat rău şi grosolan, care o maltratează şi o bate, şi bărbatul cu femeie capricioasă sau geloasă, care nu-l lasă nicio clipă să se liniştească, şi ei ridică o cruce.
O cruce este şi familia: Să meargă tatăl de dimineaţă la serviciu, să se ostenească să-şi scoată pâinea, iar mama să nască copii, să se îngrijească de toate, toată ziua şi noaptea, să privegheze lângă copilul bolnav.
Cruce este şi văduvia. Femeia tânără, căreia i-a murit bărbatul, ce cruce are! Alaltăieri am primit o scrisoare din Germania şi am plâns. O femeie îşi descrie chinurile ei: „Eram de 22 de ani, căsătorită cu doi copii şi bărbatul mi-a murit. Eram într-o mare sărăcie. Nu puteam să trăiesc la sat, am plecat, m-am dus în Germania şi am lucrat acolo 30 de ani în fabrici. Slavă lui Dumnezeu, Care m-a ajutat şi mi-am purtat în şcoală copiii; acum sunt admirabili oameni de ştiinţă şi oameni ai lui Dumnezeu”. Aceasta a rămas văduvă şi credincioasă bărbatului ei, nu s-a recăsătorit, însă unele se căsătoresc imediat. 30 de ani a ridicat o cruce. Binecuvântate sunt astfel de femei.
„Şi să-şi ia crucea sa”. Dar când Hristos zice că trebuie să ridicăm crucea nu se referă doar la aceste cruci. Se referă şi la ceva mai profund. Care este acest lucru mai profund? Cruce înseamnă în principal bătălie, lupta pe care trebuie s-o ducem cu noi înşine; cruce este să războim cu putere patimile noastre, răutăţile noastre, păcatul. O, păcatul! Acesta este marele duşman. Păcatul (fie slavă deşartă şi egoism, fie iubirea de argint şi lăcomia, fie curvia şi adulterul, fie invidia şi răutatea, fie orice altă neputinţă), este o fiară care mugeşte în piepturile noastre, fiara cu şapte capete a iadului, care caută să ne sfârtece.
Aşadar, este nevoie de crucificare, de răstignire. Nu doar de semnul crucii, pe care-l fac mamele copilaşilor luându-le mânuţa. Crucificare sau răstignire înseamnă să loveşti la rădăcină patimile, răutăţile, defectele tale, să-ţi omori păcatul ce-l ai în tine. Şi aşa cum cel răstignit nu poate să fure sau să facă alt rău, pentru că mâinile lui sunt pironite, aşa şi cel care îşi omoară patimile devine inapt pentru păcat.
Cu alte cuvinte, cruce într-un sens mai profund, este onestitatea, iubirea de adevăr, consecvenţa, sărăcia de bunăvoie, nearătarea, anonimatul, smerenia, tăierea voii păcătoase, omorârea ego-ului şi a patimilor, ascultarea faţă de legea şi voia lui Dumnezeu, urmarea lui Hristos.

***
Acestea, iubiţii mei, sunt crucile pe care trebuie să le ridicăm toţi. Şi fericit cel care îşi îndeplineşte această sfântă datorie. Acesta Îl urmează pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Era odată într-un sat un om care suferea chinuri, dar nu avea răbdare. Cârtea şi spunea: De ce, Dumnezeul meu, au venit aceste încercări peste mine? De ce nenorocirea asta atât de mare? Grea cruce mi-ai pus pe umeri, eşti nedrept… Într-o noapte, a văzut în vis că l-a luat un înger, l-a dus pe o câmpie mare, şi acolo vede răsărind cruci ca spicele; cruci de diferite forme şi mărimi, de la mici la mari; cruci de lemn, de marmură, de fier, de la cele uşoare la cele grele. Îi zice îngerul:
– Alege-ţi singur una din aceste cruci.
El, după ce s-a uitat la toate, a ales o cruce mică, foarte uşoară.
– Pe asta o vreau, zice.
– Ei, îi răspunde atunci îngerul, asta este crucea ta; este cea mai mică ce există.
Înţelegeţi? Există cruci mari şi grele pe care le-au ridicat Sfinţii şi Părinţii Bisericii, ca de pildă Sfântul Cosma. Crucea noastră este foarte mică, fulg şi paie în comparaţie cu crucea acelora şi mai ales în comparaţie cu crucea pe care a ridicat-o Hristos.
Să nu cârtim şi să hulim. Alţii pătimesc mult mai rele.
Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne învrednicească să împlinim ceea ce spune Hristos: ,,Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

† Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, Augustin Kandiotis, transcrisă după o înregistrare; a fost rostită
în Biserica Sfântului Cosma Etolianul, Flaburu– Florina, 18.09.1977)

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=15291)