Αυγουστίνος Καντιώτης



ΤΟ ΜΥΣΤΙΚΟ ΤΗΣ ΕΠΙΣΤΡΟΦΗΣ

date Φεβ 14th, 2011 | filed Filed under: Român (ROYMANIKA), ΕΥΑΓΓΕΛΙΑ ΚΥΡΙΑΚΗΣ

ΚΥΡΙΑΚΗ ΤΟΥ ΑΣΩΤΟΥ (Λουκά 15, 11-32)

ΤΟ ΜΥΣΤΙΚΟ ΤΗΣ ΕΠΙΣΤΡΟΦΗΣ

ΑΣΩΤΟΥΤΙ ΚΑΝΕΙ, ἀγαπητοί μου, τὸν ἄνθρωπο ν᾿ ἀφήνῃ τὸ δρόμο τῆς ἁμαρτίας καὶ νὰ ἐπιστρέφῃ στὸ Χριστό; Αὐτὸ βλέπουμε σήμερα στὴν παραβολὴ τοῦ ἀσώτου.

* * *

Ὅταν ὁ Κύριος κήρυττε, ὅπως σημειώνουν οἱ εὐαγγελισταί, «ὁ λαὸς ἅπας ἐξεκρέματο αὐτοῦ ἀκούων» (Λουκ. 19,48), ὅλοι ἐκρέμοντο ἀπὸ τὰ χείλη του, καὶ αὐθόρμητα ἔλεγαν· «Οὐδέποτε οὕτως ἐλάλησεν ἄνθρωπος, ὡς οὗτος ὁ ἄνθρωπος» (Ἰωάν. 7,46). Ὅλοι θαύμαζαν τὸ Χριστό. Πόσοι ὅμως τὸν ἄκουγαν ὄχι μόνο μὲ τὰ αὐτιὰ τοῦ σώματος ἀλλὰ καὶ μὲ τὰ αὐτιὰ τῆς ψυχῆς; Πόσοι ἐδονοῦντο ψυχικῶς; Πόσοι ἄλλαζαν καὶ ἐπέστρεφαν στὴν εὐθεῖα ὁδό; Λίγοι ἔκαναν πρᾶξι τὰ λόγια τοῦ Χριστοῦ. Τί λοιπὸν συνέβαινε σ᾿ αὐτούς;
Τὸ μυστικὸ τῆς ἐπιστροφῆς αὐτῶν τῶν ὀλίγων βρίσκεται στὸ ἑξῆς. Αὐτοὶ δὲν ἔμεναν ἁπλῶς στὸ θαυμασμό· βύθιζαν συγχρόνως τὸ βλέμμα στὴ δική τους καρδιὰ καὶ παρατηροῦσαν τὴν ἀθλιότητά τους. Ὤ, τί συναισθήματα τοὺς ἔφερνε αὐτὴ ἡ συγκριτικὴ ἐξέτασις! Ἀπέναντί τους ἦταν ἐκεῖνος ποὺ δόλος δὲ᾿ βρέθηκε στὸ στόμα του (πρβλ. Ἰωάν. 1,47), ἐκεῖνος ποὺ ἦταν ἀνεξάντλητος ὠκεανὸς ἀγάπης, ἐκεῖνος ποὺ πονοῦσε στὴ δυστυχία τῶν ἀνθρώπων. Ἔβλεπαν ἕνα μεγαλεῖο, μιὰ μορφὴ ἰδανική. Αὐτοὶ τί ἦταν ἐμπρός του; ἐλεεινοὶ καὶ τρισάθλιοι. Ὁ Χριστὸς ὕψος, αὐτοὶ βάραθρο. Ὁ Χριστὸς κορυφή, ―«ἐκάλυψεν οὐρανοὺς ἡ ἀρετὴ αὐτοῦ» (Ἀμβ. 3,3)―, αὐτοὶ ἄβυσσος κακίας καὶ διαφθορᾶς. Αὐτὴ λοιπὸν ἡ τρομακτικὴ ἀπόστασι, ποὺ τοὺς χώριζε ἀπὸ τὸ Χριστό, τοὺς συγκλόνιζε, τοὺς ἔφερνε σὲ περισυλλογή, τοὺς δημιουργοῦσε τὸν πόθο, τὸν ἔρωτα τοῦ μεγαλείου. Αὐτὸ τοὺς ἔκανε ν᾿ ἀφήσουν τὰ χαμηλά, τὴ ζωὴ τῆς ἁμαρτίας, καὶ νὰ πετάξουν ψηλά, σὲ κόσμους ὄμορφους, «ἠθικούς, ἀγγελικὰ πλασμένους», νὰ ἑλκύωνται ἀπὸ τὸ μεγαλεῖο τοῦ Χριστοῦ, γιὰ νὰ γίνουν μικρόχριστοι ἐπὶ τῆς γῆς. Ἂν οἱ ἄλλοι, τὸ πλῆθος, ἔμειναν στάσιμοι στὰ λιμνάζοντα ἕλη τῆς ἁμαρτίας, αὐτὸ ὀφείλεται στὸ ὅτι αὐτοὶ θαύμαζαν μὲν τὸ μεγαλεῖο τοῦ Χριστοῦ, δὲν ἔστρεφαν ὅμως τὸ βλέμμα καὶ πρὸς τὰ ἔσω, δὲν ἔβλεπαν καὶ τὴ δική τους ἀθλιότητα. Ἂν ἔστρεφαν τὸ βλέμμα στὴν καρδιά τους, ἡ τρομακτικὴ ἀντίθεσι θὰ τοὺς ὡδηγοῦσε σὲ σοβαρὲς σκέψεις, θὰ τοὺς ἀναστάτωνε, θὰ τοὺς ἔκανε νὰ πάρουν ταπεινωμένοι τὸ δρόμο τῆς ἐπιστροφῆς, τῆς ἀλλαγῆς, τῆς σωτηρίας. Θέλετε μερικὰ παραδείγματα;
ϗ Ὅταν ὁ Κύριος πέρασε ἀπὸ τὴν Ἰεριχώ, πολὺς κόσμος ἔτρεξε νὰ τὸν ἀκούσῃ ἀπὸ περιέργεια. Τίνος ὅμως τὴν καρδιὰ διεπέρασε τὸ ἠλεκτρικὸ ῥεῦμα τοῦ λόγου του; τίνος ἡ συνείδησι ξύπνησε; Ποιός ἀπὸ ᾿κεῖνο τὸ συρφετὸ ἔνιωσε τὸ Χριστό; Μόνο ὁ Ζακχαῖος. Αὐτὸς πέταξε λίγο πάνω ἀπὸ τὸ χῶμα καὶ τὴν ὕλη, ἀνέβηκε στὴ συκομορέα, ἀντίκρυσε τὸν Ἰησοῦ καὶ συγκλονίστηκε. Ἔκανε σύγκρισι μὲ τὴ δική του ἀθλιότητα. Ὁ Ἰησοῦς δὲν εἶχε οὔτε δραχμὴ στὴν τσέπη, αὐτὸς εἶχε ποσὰ ἀμύθητα· ὁ Ἰησοῦς δὲν εἶχε ποῦ νὰ γείρῃ τὸ κεφάλι (βλ. Ματθ. 8,20· Λουκ. 9,58), αὐτὸς εἶχε τὸ καλύτερο μέγαρο· ὁ Ἰησοῦς περιώδευε πόλεις καὶ χωριὰ «εὐεργετῶν καὶ ἰώμενος» (Πράξ. 10,38), ἦταν ἡ παρηγοριὰ καὶ ὁ προστάτης τῶν χηρῶν καὶ ὀρφανῶν, αὐτὸς σκόρπιζε θλῖψι καὶ πόνο, ἀφοῦ τοὺς ἔκλεβε τὸ ψωμὶ μὲ τὸ νόμο. Αὐτὴ ἡ τρομακτικὴ ἀπόστασι μεταξὺ αὐτοῦ καὶ τοῦ Χριστοῦ τὸν συγκλόνισε, καὶ πῆρε ἀποφασιστικὰ τὸ δρόμο τῆς ἐπιστροφῆς. Ἤθελε νὰ πλησιάσῃ στὸ μεγαλεῖο τοῦ Χριστοῦ ποὺ λέει «Πώλησόν σου τὰ ὑπάρχοντα καὶ δὸς πτωχοῖς» (Ματθ.19,21). Καὶ δὲν ἔφθασε μὲν στὸ σημεῖο αὐτό, εἶπε ὅμως· «Τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου, Κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς» (Λουκ. 19,8). Βρέθηκε, ἐν πάσῃ περιπτώσει, στὴν ὁδὸ ποὺ ὁδηγεῖ στὸ μεγαλεῖο· φάνηκε δὲ πολὺ ἀνώτερος ἀπὸ τὸν πλούσιο ἐκεῖνο νεανίσκο ποὺ «ἀπῆλθε λυπούμενος» (Ματθ. 19,22· Μᾶρκ. 10,22), ὅταν ὁ Κύριος τοῦ ἔδειξε τὸ ὕψος τῆς ἀκτημοσύνης.
ϗ Ἄλλο παράδειγμα. Ἂν ἡ Σαμαρεῖτις ἐπέστρεψε στὸ Χριστὸ καὶ ἔγινε ἡ ἁγία Φωτεινή, τὸ μυστικὸ τῆς ἐπιστροφῆς της βρίσκεται στὸ ὅτι, ὅταν ἀντίκρυσε τὸ μεγαλεῖο τοῦ Χριστοῦ, εἶδε συγχρόνως καὶ τὴ δική της ἀθλιότητα. Διέκρινε ἐμπρός της κάποιον μὲ ἀνώτερο πνεῦμα, ποὺ ἔβλεπε κι αὐτὴν σὰν παιδὶ τοῦ Θεοῦ, δὲν ἐξέταζε σὲ ποιά φυλὴ ἀνήκει οὔτε τίνος χρώματος εἶνε. Ἐμπρός της εἶχε ἕνα προφήτη, ποὺ τῆς εἶπε μὲ λεπτομέρειες τὰ ἁμαρτήματά της. Τέλος ἡ ὑψηλὴ διδασκαλία του ὅτι «πνεῦμα ὁ Θεὸς» (Ἰωάν. 4,24) κι ὅτι μπορεῖ νὰ λατρεύεται παντοῦ, τὴ συγκλονίζει. Βλέπει ὅμως ἔπειτα καὶ τὴ δική της ἀθλιότητα καὶ τρομάζει. Τί ἦταν αὐτή; Μία πόρνη· πέντε ἄντρες εἶχε ἀλλάξει, κι αὐτὸς ποὺ εἶχε τώρα δὲν ἦταν ἄντρας της. Ἐμπρὸς στὸ Χριστὸ ἔνιωσε ῥάκος. Καὶ ὅμως βλέπει τὸν ἥλιο – Χριστὸ νὰ καταδέχεται ν᾿ ἀγγίζῃ τὸ δικό της βόρβορο. Αὐτὴ ἡ συναίσθησι ὅτι εἶνε μηδέν, ἰδού, ἀγαπητοί μου, τὸ μυστικὸ τῆς ἐπιστροφῆς της.
ϗ Ἀλλ᾿ ἐκεῖ ποὺ καθαρώτερα φανερώνεται ποιό εἶν᾿ ἐκεῖνο ποὺ κάνει τὸν ἄνθρωπο νὰ ἐπιστρέφῃ στὸ Θεό, εἶνε ἡ σημερινὴ παραβολή. Ὁ ἄσωτος, ὅταν σώθηκαν τὰ λεφτὰ κι ἀπὸ τὴν πεῖνα κατήντησε χοιροβοσκὸς κ᾿ ἔτρωγε ξυλοκέρατα, βρέθηκε σὲ δύσκολη θέσι. Ἕνα βασιλόπουλο αὐτός, νὰ βόσκῃ χοίρους! Τὸ περιβάλλον ἐκεῖνο τοῦ εἶνε ἀφόρητο. Ἀλλ᾿ ἀφοῦ εἶχε γίνει ἀκάθαρτος σὰν τοὺς χοίρους ποὺ ἔβοσκε, ἔτσι τοῦ ἄξιζε. Αὐτὴ ἡ ἀπερίγραπτη ἀθλιότης δημιουργεῖ στὴν ψυχή του ἕνα συναίσθημα συντριβῆς. Κλαίει. Ἡ σκέψι του πετᾷ στὸ πατρικό του, ὅπου κι αὐτοὶ ἀκόμα οἱ δοῦλοι περνοῦν καλύτερα. Ὤ τὸ μεγαλεῖο τοῦ πατρικοῦ του σπιτιοῦ, ὤ ἡ δική του ἀθλιότης! Συγκλονίζεται. Καὶ ἀκριβῶς ἐδῶ, ἀγαπητοί μου, μεταξὺ τοῦ μεγαλείου καὶ τῆς ἀθλιότητος, παίχθηκε τὸ δρᾶμα τῆς ἐπιστροφῆς του.
Ἀπὸ τὰ παραδείγματα αὐτὰ καταλαβαίνουμε, ὅτι τὸ μυστικὸ τῆς ἐπιστροφῆς βρίσκεται σὲ δύο σημεῖα· στὸ θαυμασμὸ τῆς πίστεως καὶ στὴ δική μας αὐτομεμψία.

* * *

Ἀδελφοί μου! Ἡ θρησκεία τοῦ Ἰησοῦ μας ἔχει μεγαλεῖο, ἡ Ἐκκλησία εἶνε ὕψος θαυμαστό. Μέσα σ᾿ αὐτὴν ἀκούγεται τὸ «Ἀγαπᾶτε ἀλλήλους» (Ἰωάν. 13,34· 15,12), τὸ «Ἐλθέτω ἡ βασιλεία σου» (Ματθ. 6,10), βασιλεία δικαιοσύνης, ἀγάπης, ἀδελφοσύνης, εἰρήνης. Ἀλλὰ δὲν ὠφελεῖ νὰ μείνουμε μόνο σ᾿ αὐτὸ τὸ θαυμασμό. Πρέπει συγχρόνως νὰ στρέψουμε τὴν προσοχὴ καὶ κάπου ἀλλοῦ· νὰ ἐξετάσουμε τὸν ἑαυτό μας, νὰ δοῦμε τὴν ἀθλιότητά μας, ν᾿ ἀναλογιστοῦμε σὲ ποιά ἀπόστασι ἀπὸ τὸ μεγαλεῖο αὐτὸ βρισκόμαστε ἐμεῖς, ὅπως ἔκανε ὁ ἄσωτος. Ἂν τὸ κάνουμε αὐτό, θὰ διαπιστώσουμε τὴν τρομακτικὴ ἀντίθεσι. Ἡ διαπίστωσις αὐτὴ θὰ μᾶς βάλῃ σὲ ἀνησυχία καὶ σοβαρὲς σκέψεις. Καὶ ἔτσι μπορεῖ νὰ γεννηθῇ μέσα μας ἡ ὤθησι ν᾿ ἀφήσουμε τὰ χαμηλά, νὰ πάρουμε ταπεινωμένοι τὸ δρόμο τῆς ἐπιστροφῆς, καὶ βαδίζοντας συνεχῶς πρὸς τὴν κορυφὴ νὰ βρεθοῦμε τέλος στὴν πατρικὴ οἰκία καὶ νὰ δεχθοῦμε ὅπως ὁ ἄσωτος τὸν ἐναγκαλισμὸ τῆς σωτηρίας.
Θαυμασμὸς λοιπὸν καὶ αὐτομεμψία. Ἀλλ᾿ ὑπάρχει σήμερα θαυμασμὸς τοῦ μεγαλείου; Θαυμάζουμε ἐμεῖς τὴν πίστι μας; Οἱ ἄνθρωποι τῆς ἐποχῆς τοῦ Χριστοῦ τὸν θαύμαζαν. Ἀργότερα οἱ ἄνθρωποι θαύμαζαν τοὺς πατέρας τῆς Ἐκκλησίας, τοὺς μάρτυρες, τοὺς ὀσίους. Τὰ περασμένα χρόνια οἱ πρόγονοί μας μελετοῦσαν τοὺς βίους τῶν ἁγίων καὶ θαύμαζαν τὴ ζωή, τὶς ἀρετές, τὰ παθήματα, τὰ μαρτύριά τους. Σήμερα ἐμεῖς τί θαυμάζουμε; Μήπως ἔπαυσε τώρα ἡ θρησκεία μας νὰ ἔχῃ δύναμι καὶ αίγλη; Ὄχι. Ὁ «Χριστὸς χθὲς καὶ σήμερον ὁ αὐτὸς καὶ εἰς τοὺς αἰῶνας» (Ἑβρ.13,8). Καὶ ὅμως ἔπαυσε ὁ θαυμασμὸς γιὰ τὴν πίστι μας. Ἄλλα θαυμάζουμε τώρα· πράγματα ἐφήμερα, ἀνθρώπινες θεωρίες ποὺ περιέχουν λάθη, πρόσωπα ἄσωτα καὶ διεφθαρμένα, μὲ δυὸ λόγια τὰ μικρὰ καὶ ἀσήμαντα. Ὅλα τὰ θαυμάζουμε, πλὴν τοῦ Ἰησοῦ Χριστοῦ. Ὤ γενεὰ πονηρὰ καὶ διεστραμμένη!
Ἔπαυσε ὁ θαυμασμὸς πρὸς τὴ θρησκεία μας, ἀλλ᾿ ἔπαυσε καὶ ἡ πρὸς τὰ ἔσω στροφή μας. Παύσαμε νὰ ἐξετάζουμε τὸν ἑαυτό μας, νὰ βλέπουμε τὴν ἀθλιότητά μας. Ἡ ἁμαρτία κανένα δὲν ἀνησυχεῖ. Πώρωσις ἄνευ προηγούμενου ἐπικρατεῖ στὶς συνειδήσεις. Γι᾿ αὐτὸ λίγοι βρίσκονται στὴν ὁδὸ τῆς μετανοίας, μικρὸ – πολὺ μικρὸ εἶνε τὸ ποίμνιο τοῦ Ἰησοῦ.
Ἀδελφοί μου· δύο εἶνε τὰ αιτια τῆς ἀπομακρύνσεως τῶν περισσοτέρων ἀπὸ τὸ Θεό· ἡ ἔλλειψις θαυμασμοῦ πρὸς τὴ θρησκεία μας καὶ ἡ ἔλλειψις αὐτοεξετάσεως. Ἂς εὐχηθοῦμε, ὅλοι ν᾿ ἀνακαλύψουμε τὸ μυστικό, τὸ δρόμο αὐτὸ τῆς ἐπιστροφῆς καὶ μαζὶ μὲ τὸν ἄσωτο υἱὸ ν’ ἀναφωνήσουμε κ᾿ ἐμεῖς· «Ἀναστάντες πορευσόμεθα πρὸς τὸν πατέρα…» (Λουκ. 15,18)· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Oμιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης στην αίθουσα του συλλόγου των «40 Μάρτυρες» Κοζάνης 9-2-1958)

______________

STA ROYMANIKA

__________________

Οmilie a Mitropolitului Augustin Kantiotis la

Duminica fiului risipitor

(Luca 15, 11 – 32)

PĂCATUL ESTE UN FALIMENT ECONOMIC

„Şi acolo şi-a risipit averea trăind în dezmierdări” (Luca 15, 13)

Astăzi, iubiţii mei creştini, astăzi este sărbătoarea noastră. Astăzi este sărbătoarea fiului risipitor; şi deoarece toţi suntem fii risipitori, de aceea zic că toţi sărbătorim. Să sărbătorim deci, pentru că nu se cuvine să îl imităm doar până într-un punct pe cel risipitor, ci trebuie să-l imităm până la capăt. Risipitorul păşea pe drumul cel rău, şi când a ajuns deja pe  marginea prăpastiei şi era gata să cadă în haosul iadului, un gând l-a mântuit. Ce valoare are în lume un gând! De la gând pornesc toate crimele (căderile), dar şi minunile virtuţii. Aşadar, un singur gând a fost suficient, ca un fulger, şi în ultima clipă a făcut o mântuitoare cotitură; a schimbat direcţia, a schimbat drumul, de acolo unde mergea spre iad, s-a întors spre cer. Tema parabolei risipitorului este nemărginită. Ne prezintă două puteri: o putere este păcatul, iar alta este braţul cel puternic al Domnului, care îl prinde pe păcătos, îl ridică şi îl face copil al lui Dumnezeu şi moştenitor al Împărăţiei Lui. Din toată această minunată parabolă vreau să luaţi aminte doar la un singur lucru. ***
Fraţii mei, păcatul nu este o jucărie; este foc, care arde şi distruge. Nu are urmări doar pentru viaţa care începe după mormânt, ci are urmări chiar de aici, din această viaţă, urmări la care trebuie să fie atent orice om. Păcatul înseamnă şi faliment economic. Distruge economic persoana, familia şi popoarele. Acest lucru îl poate observa chiar şi ateul. Acest lucru îl accentuează parabola atunci când zice că cel risipitor „a împrăştiat averea lui trăind în dezmierdări (desfrânări)” (Luca 15, 13). – Păcatul este un faliment economic. Ca dovadă, întâi şi întâi este cel risipitor. Ce era mai înainte? Un sărăcuţ? Nu. Şi-a luat partea din uriaşa moştenire, a transformat-o în bani lichizi şi şi-a umplut punga. Şi ce a făcut cu ei? Unde i-a cheltuit? Spune Evanghelia: s-a încurcat cu anturaje rele. A început să cheltuiască averea sa în distracţii, în chefuri, la femei păcătoase, în cluburile de destrăbălare. Cheltuia mii şi nu producea nimic. Sfârşitul care a fost? A venit clipa în care a ajuns cerşetor de pâine. A căutat un post de păscător de porci şi fura roşcove. Vedem aici că păcatul este un faliment economic. Cel risipitor a falimentat trăind în păcat. – Exact acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi, fraţii mei. O copie fidelă a celui risipitor sunt şi bogaţii de astăzi. Da, nu-i vedeţi? Au şi case, şi vile la ţară, şi bărci, şi conturi, şi cârje de aur şi altele. Şi ce fac cu ele? Aţi văzut pe vreunul din ei să construiască o şcoală, o biserică, să dea zestre vreunei fetiţe lipsite de mijloace materiale, să-i ajute pe săraci, să-şi împrăştie banii ca ploaia? Dacă bogaţii ar fi împrăştiat bunurile lor, s-ar fi rourat pământul uscat de tot. Ei însă ce fac cu ei? Un armator şi-a zidit un sălaş din marmura cea mai preţioasă într-un munte din Bavaria şi acolo urcă cu elicopterul pentru a se desfăta de frumuseţea naturii. Altul şi-a înmulţit luxul care costă sume fabuloase. Pe mese au cufere împodobite cu diamante, care transformă noaptea în zi. Altul îşi face iaht, ca să se învârtă prin Mediterană şi să chefuiască întruna cu desfrânatele. Mă iertaţi de expresie, dar până şi closetele acestui iaht să fie confecţionate din marmură colorată? Toţi aceşti bogaţi de astăzi trăiesc „în dezmierdări”. Şi aceşti bani, care ar fi putut salva lumea, ei îi aruncă diavolului. „Şi-au risipit avuţia lor, trăind în desfrânări”. – Voi, sărăcuţilor, ascultaţi cu mulţumire troparul acesta pe care îl cântă predicatorul împotriva bogaţilor. Însă, iubiţii mei, din nefericire, o cercetare mai profundă a societăţii dovedeşte că risipitori nu sunt doar prinţii bogăţiei. Trebuie să spunem adevărul, că risipitori şi desfrânaţi sunt până şi muncitorii. Sigur că da. Îl vezi pe acest muncitor care are bătături în mâini, care este murdar din fabrică? Este demn de cinste. Dar ce face? Sâmbăta se plăteşte; ia banii lui sfinţi care picură sudori, însă în loc să cumpere cu ei o rochie femeii lui, în loc să ia câteva caiete şi cărţi copilului său, în loc să cumpere puţin lapte, el seara merge la un club păcătos, în tavernă, la cinematograf, la hipodromuri, la minge. Acum, în ultimele zile, diavolul a găsit un şiretlic prin care şterpeleşte portofelele celor mici şi mari şi în special ale claselor muncitoare, şi acest şiretlic sunt jocurile de noroc, cărţile, loteria, pronosport şi alte jocuri asemănătoare. Aşa că nu trăiesc în dezmierdări doar bogaţii; trăiesc în dezmierdări şi muncitorii săraci. Nu este doar nedreptatea, nu este doar sărăcia, este şi dezmierdarea (desfrânarea). Dă-i unui muncitor o sută, şi două sute, şi trei sute de mii de drahme. Dacă e risipitor, nu va rămâne cu nicio drahmă. Însă alt muncitor face economie, şi reuşeşte şi îşi zideşte cu mâinile sale căsuţa. – Păcatul este faliment; faliment al bogaţilor, al săracilor din lumea întreagă. Vreţi un exemplu? Luaţi statele. Deschideţi bugetul, ca să vedeţi ce face păcatul. Costuri astronomice. Şi unde merg? Unde merge cel mai mare procent din bugetele statelor? În poduri, în şcoli, în lucrări folositoare? Nu. Îi cheltuiesc în groaznicele lor uzine pentru avioane, pentru vase de război, pentru bombe atomice, pentru diavolul. Ia gândiţi-vă, ce-ar fi dacă statele risipitoare n-ar mai cheltui aceste milioane de dolari, sau de ruble, sau de lire, pentru distrugere. Să ştergem cuvântul „război” din dicţionar. Ia imaginaţi-vă cheltuirea lor pentru pace! O, ce binecuvântare! Şi stâncile vor scoate rodii, iar Sahara se va transforma în grădină. O, Evanghelie, dacă te-ar fi ascultat şi aplicat oamenii risipitori! „…Şi acolo, umanitatea şi-a risipit averea trăind în dezmierdări”. ***
Iată, iubiţii mei, că păcatul are consecinţe şi în această viaţă. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Da. În tot timpul anului sunt zile de risipire. Dar dacă există o perioadă, care este prin excelenţă o perioadă de risipire, este această perioadă a Triodului, în care Biserica ne cheamă să ne înveţe lecţiile ei cereşti. În aceste zile sfinte, în care se cuvine să ne pregătim cu toţii pentru a-l primi peste puţin pe Împăratul tuturor, pe Mirele Bisericii, pe Domnul nostru Iisus Hristos, în aceste zile în care se cuvine să fim cu toţii pregătiţi pentru a intra în stadionul Sfintei Patruzecimi, diavolul strânge şi mută cu lopata şi vântură banul pe care-l cheltuiesc oamenii în păcat. Lăsatul secului (cele trei săptămâni înainte de Postul Paştelui) înseamnă chef, dansuri şi distracţii, jocuri, desfrânare şi risipire. Dar nu, fraţii mei. Dacă s-ar coborî vreun înger şi ne-ar cerne pe toţi, şi ar căuta din palate până în colibe, oare va găsi vreun om din a cărui gură să audă: „Greşit-am” (Luca 15, 21) al risipitorului? „Greşit-am”! Să spună şi bogatul şi muncitorul sărac, şi cel de dreapta şi cel de stânga, şi femeia şi bărbatul, şi analfabetul şi omul de ştiinţă, şi tânărul şi bătrânul cu păr alb. Dacă spunem „Greşit-am”, aripi de îngeri ne vor ridica la înălţime, până la cer. Pentru că „bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos care se pocăieşte” (Luca 15, 10). Să le simţim acestea, iubiţii mei, şi să le avem ca principii în viaţa noastră. Să ne oprim de la păcat. Să spunem „Halt” diavolului. Ajunge, diavole. De aici înainte cu Hristos, cu cerul. De acum înainte cu sfinţii îngeri şi arhangheli, ca să ne învrednicim de Împărăţia Lui. Fie.

+ Episcopul Augustin
(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta biserică a Sfântului Gheorghe N. Ionia, 05.02.1961 )

Sursa: http://sfmariamagdalena.blogspot.com

     Add A Comment

You must be logged in to post a comment.