EΞΟΔΙΟΣ ΑΚΟΛΟΥΘΙΑ

TOY ΙΕΡΑΡΧΟΥ ΤΗΣ ΦΛΩΡΙΝΑΣ π. ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΥ ΚΑΝΤΙΩΤΟΥ

ΣΥΓΚΙΝΗΤΙΚΗ Η ΣΥΜΜΕΤΟΧΗ ΤΟΥ ΛΑΟΥ

_________________________________________

ΘΕΛΟΥΜΕ ΝΑ ΖΗΤΗΣΟΥΜΕ ΣΥΓΝΩΜΗ ΑΠΟ ΤΟΥΣ ΑΝΑΓΝΩΣΤΑΣ ΤΗΣ ΙΣΤΟΣΕΛΙΔΟΣ ΤΟΥ ΓΕΡΟΝΤΟΣ ΠΟΥ ΓΙΑ ΚΑΠΟΙΟ ΧΡΟΝΙΚΟ ΔΙΑΣΤΗΜΑ ΛΟΓΩ ΤΩΝ ΧΙΛΙΑΔΩΝ ΕΠΙΣΚΕΠΤΩΝ ΚΑΤΕΡΕΥΣΕ ΚΑΙ ΔΕΝ ΑΝΟΙΓΕ

____________________________

Με συγκίνηση, αλλά και με χειροκροτήματα αποχαιρέτησε ο λαός της Φλώρινας, αλλά και οι απανταχού ορθόδοξοι Χριστιανοί το σκήνωμα του σεβάσμιου Γέροντος αγωνιστού ιεράρχου π. Αυγουστίνου Καντιώτου  στην τελευταία του κατοικία.
Χιλιάδες λαού από κάθε σημείο της Ελλάδας έφτασε στην Φλώρινα για να δώσει τον τελευταίο ασπασμό στον αληθινό ιεράρχη της Φλώρινας, που κατανάλωσε την ζωή του για του Χριστού την πίστη την αγία και της πατρίδος την ελευθερία.

Με απόφαση όλων των Σωματείων της Φλώρινας τα καταστήματα ήταν κλειστά τη Δευτέρα 30-8-2010.
Η Φλώρινα, όπως ελέχθη, νιώθει τώρα πιο φτωχή.

ΜΕΓΑΛΗ ΚΑΙ Η ΣΥΜΜΕΤΟΧΗ ΤΩΝ ΠΑΙΔΙΩΝ

Εκατοντάδες παιδιών με τους γονείς τους πέρασαν και από το Νοσοκομείο που ήτο ασθενής ο Γέροντας, αλλά και από το σκήνωμά του που τέθηκε σε λαϊκό 3ημερο προσκύνημα στην Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου και στον Μητροπολιτικό ναό του Αγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης.
Οι γονείς τα έφερναν να ασπαστούν το χέρι όχι ενός βαριά ασθενούς, ούτε το σκήνωμα ενός νεκρού, αλλά το σκήνωμα ενός νεωτέρου αγίου της Ορθοδόξου Εκκλησίας μας, για να πάρουν την ευχή του.
Χαρακτηριστικό γνώρισμα πολλών παιδιών  ήταν ότι μετά τον ασπασμό κάθονταν στην πόρτα του θαλάμου που ήτο ασθενής  ο σεβάσμιος Γέροντας και δεν έφευγαν. Τον κοιτούσαν και κάποια -χωρίς να τους πει κανείς τίποτε- χαιρετούσαν  με το χεράκι τους τον μεγάλο ιεράρχη.
Τα αθώα παιδικά μάτια έβλεπαν κάτι και με κάποια άλλη συχνότητα επικοινωνούσαν με  τον μεγάλο ασθενή, που όπως φαίνεται, αν και κεκοιμημένος, θα παίξει σημαντικό ρόλο και μετά την κοίμησή του στην Στρατευομένη Ορθόδοξη Εκκλησία.
Χαρακτηριστική είναι η φωτογραφία των μικρών παιδιών, που μετά την ταφή, με τα χεράκια τους έσιαζαν το χώμα του τάφου.

Ο ΓΕΡΟΝΤΑΣ ΘΑ ΠΑΡΑΜΕΙΝΕΙ ΣΤΗΝ ΠΡΩΤΗ ΓΡΑΜΜΗ ΤΟΥ ΑΓΩΝΟΣ

Οι αγωνιζόμενοι χριστιανοί να μην λυπούνται που ο π. Αυγουστίνος έφυγε από την Στρατευομένη Εκκλησία, γιατί βρίσκεται στην Θριαμβεύουσα. Και από εκεί δεν θα μας αφήσει μόνους. Θα έχει μεγαλύτερη παρρησία στο Θεό και θα γίνει προστάτης των αγωνιζομένων και διωκομένων ορθοδόξων χριστιανών.
Άφησε ένα πολύ μεγάλο πνευματικό οπλοστάσιο, που αν τεθεί σε κυκλοφορία θα κάψει τα κέντρα των οικουμενιστών ιεραρχών και των σκοτεινών δυνάμεων, που ετοιμάζουν την έλευση του Αντιχρίστου.
Η ιστοσελίδα www.augoustinos-kantiotis.gr γι’ αυτό τον σκοπό κα δημιουργήθηκε. Αν κάποιοι θελήσουν στο μέλλον να την καταργήσουν, να ξέρουν ότι θα βρούμε τρόπο να αγωνιστούμε. Πώς; Ο Γέροντας έλεγε· «Δεν δημοσιεύονται τα μυστικά του αγώνος».

Υπάρχουν βιβλία του Γέροντος παλαιά και νέα, που μέσα σ’ αυτά μπορεί να βρει ο κάθε χριστιανός ό,τι του χρειάζεται για τον αγώνα της ζωής. Υπάρχουν χιλιάδες ομιλίες του π. Αυγουστίνου γραπτές και προφορικές, ελάχιστες μέχρι στιγμής δημοσιεύθηκαν. Υπάρχουν συμβουλές του Γέροντος επισκόπου και απαντήσεις σε απορίες, τις οποίες θα δημοσιεύσουμε απομαγνητοφωνημένες, για να αντλούν δυνάμεις οι αγωνιζόμενοι ορθόδοξοι Χριστιανοί του 21αιώνος του απατεώνος.
Ο Γέροντας δεν πέθανε αλλά κοιμάται.
«Ο ύπνος», μας έλεγε, «είναι μικρός θάνατος και ο θάνατος μεγάλος ύπνος».
Ας μη κοιμούνται ήσυχοι οι κακοί αρχιερείς που βάλθηκαν να παραδώσουν την ΟΡΘΟΔΟΞΗ ΕΚΚΛΗΣΙΑ μας στα χέρια του Πάπα. Από τον πατέρα Αυγουστίνο, αν και κεκοιμημένο, θα βρουν το μπελά τους. Ο λόγος του θα θερμάνει τις παγωμένες καρδιές των χριστιανών και θα εκδιώξει  τους προδότας της Πίστεως και της  Πατρίδος.

ΠΟΜΠΗ ΤΟΥ ΣΚΗΝΩΜΑΤΟΣ ΣΤΗΝ Ι. Μ. ΑΓ. ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΥ, ΓΙΑ ΤΗΝ ΤΑΦΗ

Το σκήνωμα του Γέροντος με πομπή 15 επισκόπων, εκατοντάδων ιερέων και χιλιάδων πιστών από τον Μητροπολιτικό ναό του Αγίου Παντελεήμονος, όπου είχε τεθεί για λαϊκό προσκύνημα, μεταφέρθηκε στην ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου, επισκόπου Ιππώνος. Στην Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου δήλωσε από του άμβωνος στα εγκαίνια του ναού το 1997 ο επίσκοπος π. Αυγουστίνος ότι θέλει να ενταφιασθεί  μετά την κοίμησή του. Η ομιλία αυτή έχει αναρτηθεί στην ιστοσελίδα.

Στην Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου εκκλησιαζόταν κάθε Κυριακή ο Γέροντας, έδινε την ευλογία του στους εκκλησιαζομένους χριστιανούς, και μοίραζε το αντίδωρο με το χέρι του, μέχρι και 2 ημέρες πριν από το εγκεφαλικό. Στις 1-8-2010 ήταν στον ναό του Αγίου Αυγουστίνου και μοίρασε αντίδωρο και στις 3-8-2010 έπαθε το βαρύ εγκεφαλικό.

____________________________________________________________

____________________________________________________________

ΘΑ ΤΟΛΜΗΣΟΥΜΕ

Θα τολμήσουμε τις επόμενες ημέρες να δώσουμε στους αναγνώστας κάποια στοιχεία από την ζωή του Γέροντος αγωνιστού Ιεράρχου που, όπως λένε πολλοί· «τέτοιες μεγάλες προσωπικότητες μιά φορά στα διακόσια χρόνια παρουσιάζονται».

Θα παρακαλέσουμε όσοι γνωρίζουν κάτι από την ζωή και τους αγώνας του π. Αυγουστίνου να μας το γράψουν και θα το δημοσιεύσουμε με το όνομά τους.

Για να γράψουμε το βιογραφικό του επισκόπου Αυγουστίνου χρειάζονται τόμοι ολόκληροι. Μέχρι στιγμής δεν τολμούσαμε να κάνουμε κάτι τέτοιο για δύο λόγους·

1ον    Διότι ήτο εν ζωή ο Γέροντας και

2ον    διότι πιστεύαμε και πιστεύουμε ότι όσα και αν γράψουμε για την περιπετειώδη ζωή του αγωνιστού ιεράρχου θα είναι πολύ λίγα και μικρά και θα τον αδικήσουμε.

Με την συναίσθηση αυτή θα αρχίσουμε από εδώ και στο εξής να δημοσιεύουμε στην ιστοσελίδα του Γέροντος κάποιο βιογραφικό και θέλουμε την βοήθειά σας. Μπορείτε να στέλνετε σκέψεις, σχόλια, και ό,τι γνωρίζετε για τον π. Αυγουστίνο.

Εμεις έχουμε πολύ μεγάλο υλικό, που θα το προσφέρουμε με αγάπη για να βλέπουν πιστοί και άπιστοι την παρουσία του Θεού στην ζωή του αγωνιστού ιεράρχου π. Αυγουστίνου Καντιώτου.

____________________________________________

ΑΠΟ ΡΟΥΜΑΝΙΚΗ ΙΣΤΟΣΕΛΙΔΑ
_____________________________________________

SLUJBA DE ÎNMORMÂNTARE A IERARHULUI FLORINEI-PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTIS
august 31, 2010 Acvila Lasă un comentariu Mergi la comentarii.

EMOŢIONANTĂ PARTICIPARE A POPORULUI

Cu emoţii, dar şi cu aplauze şi-a luat rămas bun poporul din Florina, dar şi creştini ortodocşi de pretutindeni de la trupul respectabilului Stareţ, nevoitorului şi luptătorului ierarh, Părintele Augustin Kandiotis în ultima sa locuinţă.

Mii de oameni din toate părţile Eladei au ajuns în Florina ca să dea ultima sărutare adevăratului ierarh al Florinei, care şi-a jertfit „pentru sfânta credinţă în Hristos şi liberatatea patriei”.
Prin hotărârea tuturor corporaţiilor Florinei magazinele au fost închise luni, 31.08.2010.
Florina, aşa cum s-a spus, se simte acum mai săracă.

MARE A FOST ŞI PARTICIPAREA COPIILOR

Sute de copii cu părinţii lor au trecut şi pe la spitalul unde a fost bolnav Stareţul, dar şi pe la trupul său care a fost aşezat spre închinarea poporului timp de trei zile în Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin şi în Catedrala Mitropolitană a Sfântului Pantelimon din Florina.
Părinţii i-au adus nu ca să sărute mâna unui om grav bolnav, nici trupul unui mort, ci trupul unui sfânt recent al Bisericii noastre Ortodoxe şi să primească binecuvântarea lui.
Comportamentul comun al multor copii a fost ca după sărutare să stea în uşa rezervei unde era bolnav respectabilul Stareţ şi să nu plece. Îl priveau, iar unii, fără să le spună nimeni nimic, îşi luau rămas bun cu mânuţa lor de la marele ierarh.
Nevinovaţii ochi ai copiilor au văzut ceva şi pe o altă frecvenţă au înţeles că Stareţul neputincios, după cum se vede, va juca un rol important în Biserica Ortodoxă Luptătoare chiar şi după adormirea sa. Grăitoare este fotografia cu copiii mici care, după înmormântare, cu mânuţele lor netezeau pământul de pe mormânt.

STAREŢUL VA RĂMÂNE ÎN PRIMA LINIE A LUPTEI

Creştinii luptători să nu se întristeze că Părintele Augustin a plecat din Biserica Luptătoare, pentru că se află în cea Triumfătoare. Şi de acolo nu ne lasă singuri. Va avea o îndrăzneală mai mare la Dumnezeu şi va deveni ocrotitorul creştinilor ortodocşi luptători şi prigoniţi.
A lăsat un foarte mare arsenal duhovnicesc, care, dacă va fi pus în circulaţie, va arde centrele ierarhilor ecumenişti şi ale forţelor oculte, care pregătesc venirea lui antihrist.
Pagina de internet www.augustinos-kandiotis în acest scop a fost creată. Dacă unii vor ca pe viitor ea să dispară, să ştie că vom găsi o altă modalitate de a ne lupta. Cum? Stareţul spunea: Nu facem publice secretele luptei.

Există cărţi ale Stareţului, vechi şi noi, în care fiecare creştin poate să găsească tot ceea ce îi trebuieşte în lupta vieţii. Există mii de predici ale Părintelui Augustin scrise şi orale, din care foarte, foarte puţine au fost publicate până în clipa de faţă. Există sfaturi ale bătrânului Episcop şi răspunsuri la nedumeriri. Le vom publica transcrise după înregistrări, ca creştinii ortodocşi luptători ai acestui seducător veac XXI să prindă puteri.
Stareţul nu a murit, ci doarme.
Somnul nostru – spunea – este o moarte scurtă, iar moartea este un somn lung.
Să nu doarmă liniştiţi arhiereii cei răi care s-au hotărât să predea BISERICA noastră ORTODOXĂ în mâinile papei. Îşi vor afla beleaua cu Părintele Augustin, chiar dacă a adormit. Cuvântul său va încălzi inimile îngheţate ale creştinilor, iar aceştia îi va izgoni pe trădătorii credinţei şi ai patriei.

PROCESIUNEA CU TRUPUL MITROPOLITULUI

ÎN SFÂNTA MĂNĂSTIRE A SFÂNTULUI AUGUSTIN PENTRU ÎNGROPARE

Trupul Stareţului, însoţit de 15 episcopi, sute de preoţi şi mii de credincioşi din Catedrala Mitropolitană Sfântul Pantelimon, unde a fost expus spre închinarea poporului, a fost mutat în Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin, Episcopul Hyponei.
Părintele Episcop Augustin a declarat din amvon, la sfinţirea bisericii în 1997, că vrea să fie înmormântat după adormirea sa în Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin. Această predică a fost postată pe site.
În Sfânta Mănăstire a Sfântului Augustin, Stareţul venea la biserică în fiecare duminică, oferea binecuvântarea sa creştinilor prezenţi în biserică şi împărţea anaforă cu mâna sa, chiar şi cu două zile înainte de accidentul cerebral. Pe 1 august 2010 a fost prezent în Biserica Sfântului Augustin şi a împărţit anaforă, iar pe 3 august 2010 a pătimit un grav accident cerebral.

VOM ÎNDRĂZNI

Vom îndrăzni în zilele următoare să oferim cititorilor câteva date din viaţa bătrânului ierarh luptător, despre care, aşa cum zic mulţi: „Astfel de mari personalităţi se ivesc odată la 200 de ani”. Vom ruga pe toţi cei care cunosc câte ceva din viaţa şi lupta Părintelui Augustin să ne scrie spre publicare împreună cu numele lor.
Ca să scriem biografia Episcopului Augustin este nevoie de volume întregi. Până în clipa de faţă nu am îndrăznit să facem aşa ceva din două motive:

1. Pentru că Stareţul era în viaţă şi
2. Pentru că am crezut şi credem că oricât am scrie despre viaţa învolburată a nevoitorului ierarh, cele scrise vor fi foarte puţine şi mici şi-l vom nedreptăţi.
Cu acest simţământ vom începe de acum înainte să publicăm pe site-ul Stareţului o biografie şi vrem ajutorul dumneavoastră. Puteţi să trimiteţi gânduri, comentarii şi orice ştiţi despre Părintele Augustin.

Noi avem foarte mult material, pe care-l vom oferi cu iubire, ca şi cei credincioşi şi cei necredincioşi să înţeleagă prezenţa lui Dumnezeu în viaţa luptătorului ierarh – Părintele Augustin Kandiotis.

ΑΓΓΕΛΤΗΡΙΟΝ

ΕΞΟΔΙΟΥ ΑΚΟΛΟΥΘΙΑΣ

___________________________________

Το σκήνωμα του σεβασμίου Γέροντος επισκόπου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου από το Νοσοκομείο Φλώρινας μεταφέρθηκε στην γυναικεία Ιερά Μονή του Αγίου Αυγουστίνου επισκόπου Ιππώνος όπου ετελέσθη η θεία Λειτουργία. Στην Ι.Μ. του Αγίου Αυγουστίνου εκκλησιαζόταν μετά την παραίτησή του κάθε Κυριακή ο Γέροντας, μέχρι και στις 1-8-2010, όπου μοίρασε αντίδωρο σ’ όλο το εκκλησίασμα.

Από την Ιερά Μονη Αγ. Αυγουστίνου το σκήνωμα του επισκόπου Αυγουστίνου μεταφέρθηκε για λαϊκό προσκύνημα στον Μητροπολιτικό ναό του Αγίου Παντελεήμονος Φλωρίνης. Έκεί θα βρίσκεται μέχρι την Δευτέρα στις 30 Αυγούστου του 2010. Την  Δευτέρα θα τελεσθεί αρχιερατική θεία Λειτουργία. Η εξόδιος ακολουθία θα ψαλεί την ίδια μέρα στον Άγιο Παντελεήμονα Φλωρίνης η ώρα 12 π.μ.

Μετά την ακολουθία θα γίνει η ταφή στην Ιερά μονή του Αγίου Αυγουστίνου

ΤΟ ΕΞΠΡΕΣ ΠΟΥ ΠΕΡΙΜΕΝΕ ΧΡΟΝΙΑ Ο ΓΕΡΟΝΤΑΣ

ΑΓΩΝΙΣΤΗΣ ΙΕΡΑΡΧΗΣ π. ΑΥΓΟΥΣΤΙΝΟΣ ΚΑΝΤΙΩΤΗΣ

ΗΡΘΕ ΚΑΙ ΤΟΝ ΠΑΡΕΛΑΒΕ, ΣΗΜΕΡΑ ΣΑΒΒΑΤΟ 28-8-2010, ΚΑΙ ΩΡΑ 5 π.μ.

__________________________

Σεβαστέ μας πνευματικέ πατέρα, καλή αντάμωση στην αιωνιότητα

____________________________

Ας μη λυπούνται οι πιστοί, που ο Γέροντας έφυγε από κοντά μας, γιατί ο Χριστός ζει και οι άνθρωποι του Θεού δεν πεθαίνουν ποτέ. Ο Γέροντας αγωνιστής ιεράρχης από την θριαμβεύουσα Εκκλησία θα έχει μεγαλύτερη παρρησία στο Θεό και θα βρίσκεται πάντοτε κοντά στους  αγωνιζομένους χριστιανούς και θα πρεσβεύει υπέρ αυτών  και θα συναγωνίζεται μαζί τους.

Σε ένα κήρυγμά του έλεγε·

«Εγώ θα φύγω. Πού θα πάω; ‘Οπου και αν πάω, αν δώ ότι η ΟΡΘΟΔΟΞΙΑ κινδυνεύει θα κάνω επανάσταση θα χτυπήσω συναγερμό. Δεν θα αφήσω την Εκκλησία του Χριστού ούτε στους αθέους ούτε στους μασόνους ούτε στους οικουμενιστάς…».

Καλά θα είναι, κάποιοι οικουμενισταί δεσποτάδες, να σεβαστούν τον Γέροντα και να μην ρθουν να πανηγυρίσουν στην Φλώρινα. Ο αγωνιστής ιεράρχης π. Αυγουστίνος Καντιώτης δεν θα επιθυμούσε την παρουσία πανηγυρτζίδων αιρετικών αρχιερέων στην κοίμησή του.

Ας μην λυπούνται οι πιστοί, και ας μη χαίρονται οι άπιστοι, γιατί η φωνή του Γέροντος δεν θα σιγήσει. Υπάρχει τόσο υλικό, και μας παρέδωσε τόσο μεγάλο πνευματικό οπλοστάσιο, που ανα πάσα στιγμή και σε κάθε αγώνα της Εκκλησίας ο Γέροντας με το φλογερό του κήρυγμα θα βρίσκεται μπροστά και θα τους ανατρέπει τα καταχθόνια σχέδιά τους.

Ας γνωρίζουν οι εχθροί της Ορθοδοξίας και του Ελληνικού έθνους· Δεν ξεμπέρδεψαν με π. Αυγουστίνο Καντιώτη των 104 ετών. Θα τον βρίσκουν πάντοτε μπροστά τους και τα βέλη τους θα είναι ανίκανα πλέον να τον βλάψουν.

ΣΤΙΓΜΙΟΤΥΠΟ ΑΠΟ ΤΟ ΤΕΛΕΥΤΑΙΟ ΕΠΙΣΚΕΠΤΗΡΙΟ
ΣΤΟ ΝΟΣΟΚΟΜΕΙΟ ΤΗΣ ΦΛΩΡΙΝΑΣ
Στις 28-8-2010  και ώρα 1 π.μ., ελάχιστες ώρες πριν από την κοίμηση του Γέροντος,  ήρθαν φίλησαν το χέρι του και πήραν την ευχή του, κάποιοι γονείς με τα παιδια τους.

ΤΑ ΑΘΩΑ ΠΑΙΔΙΚΑ ΜΑΤΙΑ ΒΛΕΠΟΥΝ

• Δύο δίδυμα  αδελφάκια ηλικίας 5-6 ετών, φίλησαν το χέρι του π. Αυγουστίνου και στην έξοδο λέει το ένα στην μητέρα του· Μαμά γιατί φαίνεται τόσο νέος; Και ο π. Ιερόθεος που το άκουσε απαντά· Είναι νέος 104 ετών!
• Το παιδάκι έμεινε στην πόρτα και τον κοιτούσε και επαναλάμβανε· Ναί, δεν είναι γέρος, αλλά πολύ νέος. Και το άλλο αδελφάκι  του που καθόταν δίπλα του συμπλήρωσε· Είναι πολύ ωραίος!
• Τί έβλεπαν τα αθώα ματάκια των παιδιών δεν γνωρίζουμε, η αγιότητα όμως του προσώπου του αγωνίστου ιεράρχου δεν κρύβονταν.

Ο χειρούργος ιατρός Ευγένειος Μπαϊραμίδης εκείνη την μεσονύκτια ώρα, κοιτούσε το γαλήνιο πρόσωπο του Γέροντος που δεν είχε αλλοιωθεί καθόλου απο την οξεία πνευμονική ανεπάρκεια των τελευτών 24αρων ωρών και με θαυμασμό είπε· Δέστε το πρόσωπο του Γέροντος, έχει ροδοκόκκινο χρώμα! Αν αυτό δεν είναι θαύμα, τότε ποιο είναι!

Όταν υπάρχει νεφρική ανεπάρκεια μαυρίζει το πρόσωπο. Στον π. Αυγουστίνο αυτό δεν έγινε, γιατί δεν το ήθελε ο Θεός.

________________

ΣΤΑ ΣΕΡΒΙΚΑ

_________________

НАЈАВА СЛУЖБЕ ЗА УПОКОЈЕНЕ

Тело Високопреосвећеног епископа Флорине о. Августина Кандиота из Флоринске болнице су пренесене у женски манастир св. Августина епископа Ипоније где се одржала литургија. У манастир св. Августина старац је долазио на службу сваке Недеље после свог повлачења са епископског трона Флорине, све до 1-8-2010, када је делио нафору свим присутним.

Из манастира св. Августина тело Високопреосвећеног епископа Августина је пренесено на народно поклоњење у Митрополитски храм светог Пантелејмона у Флорини. Тамо ће остати до Понедељка 30 Августа 2010.  У Понедељак ће се одржати архијерејска света литургија. Излазна служба ће бити истог дана у Светом Пантелејмону у  Флорини у 12 часова п.п.

После службе ће бити погреб у манастиру св. Августина у Флорини.

ЕКСПРЕС КОЈИ ЈЕ  СТАРАЦ ЧЕКАО ГОДИНАМА ЈЕ ДОШАО ДА ГА ПРЕУЗМЕ

ДАНАС У СУБОТУ 28-8-2010 У 5 п.п.

__________________________

Поштовани наш духовни оче, срећан нам сусрет у вечности

Нека се не жалосте верни, што је Старац отишао од нас, јер Христос живи а људи божији не умиру никада. Старац, борбени јерарх, из тријумфалне Цркве ће бити ближи Богу и увећ се наћи у помоћи борбеним хришћанима и молиће се за њих и бориће се заједно са њима.

У једној проповеди је рекао·

« Ја ћу отићи. Где ћу отићи­­­­­­? Где год и да одем, ако видим да је ПРАВОСЛАВЉЕ у опасности одмах ћу подићи револуцију и објавићу узбуну. Нећу оставити Цркву Христову ни атеистима ни масонима ни екуменистима…».

Добро би било, да неке владике које подржавају екуменизам, испоштују Старца тако што неће доћи да прослављају у Флорини. Борбени јерарх о. Августинос Кандиотис не би пожелео присуство  јеретичких архијереја својој сахрани.

Нек не жале верници и нек се не радују неверници, јер глас Старца неће утихнути. Постоји толико материјала, предао нам је огромну духовну фабрику, да ће у сваком часу и у свакој борби Цркве, Старац са својим ватреним проповедима се налазити пред нама и преокретати ће подле планове непријатеља Православља. Нек знају непријатељи Православља и Грчког народа, нису завршили са о. Августиносом Кандиотисом у  104 –тој години. Увек ће бити пред њима а њихове стреле више му неће моћи нашкодити никада.

Хирург Евгеније Бајрамидис у поноћни час је гледао мирно лице Старца које се није променило ни мало од јаке плућне инсуфијенције у последња 24 часа са чуђењем је рекао· Погледајте Старчево лице, има боју брескве! Ако то није чудо, онда шта је чудо!

Када је присутна бубрежна инсуфијенција лице црни. Код о. Августина то се није догодило јер није била воља Божија.

______________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

_____________

A PLECAT SPRE VEŞNICIE NEVOITORUL IERARH AL FLORINEI

STAREŢUL AUGUSTIN KANDIOTIS A ADORMIT ÎNTR-O ZI DEOSEBITĂ, PENTRU CĂ ÎN SFÂNTUL MUNTE ASTĂZI ESTE ADORMIREA MAICII DOMNULUI (PE VECHI), IAR CA ASTĂZI, 28 AUGUST, ÎN ANUL 430, A ADORMIT SFÂNTUL AUGUSTIN, EPISCOPUL HYPPONEI, OCROTITORUL CERESC AL BĂTRÂNULUI EPISCOP.

„EXPRESUL” PE CARE L-A AŞTEPTAT ANI DE-A RÂNDUL BĂTRÂNUL ŞI NEVOITORUL IERARH, PĂRINTELE AUGUSTIN KANDIOTIS, A VENIT ŞI L-A LUAT ASTĂZI, SÂMBĂTĂ, 28-8-2010, LA ORELE 5.

Ieri, 27 august 2010, în rezerva clinicii patologice a Spitalului din Florina, unde a fost îngrijit Stareţul, s-a săvârşit pentru a treia oară Sfântul Maslu, iar bătrânul Episcop s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine. Accidentul cerebral a fost foarte grav, dar deşi depăşise pericolul după ziua a 21- a, ieri a survenit ceva mai grav şi anume o insuficienţă renală.
Părintele Augustin zicea: „Creştinismul nu a început cu mine şi nu se va termina cu mine”. Ceea ce cerea întotdeauna era să ne rugăm pentru el. „Unul ca Apostolul Pavel”, zicea, „cerea rugăciunile credincioşilor, cu atât mai mult noi cei mici şi neînsemnaţi”.
Şi alteori spunea: „Când voi vă rugaţi, eu simt asta”.

Peste 2000 de oameni de toate vârstele au intrat în rezerva în care era îngrijit stareţul şi au primit binecuvântarea sa.

Credincioşii să nu se întristeze că Stareţul a plecat de lângă noi, pentru că Hristos este viu şi oamenii lui Dumnezeu nu mor niciodată. Bătrânul nevoitor şi ierarh va avea mai mare îndrăzneală la Dumnezeu din Biserica Triumfătoare şi se va afla lângă creştinii nevoitori şi luptători, va mijloci pentru ei şi se va lupta împreună cu ei. Într-o predică a sa spunea: „Eu voi pleca. Unde voi merge? Oriunde aş merge, dacă voi vedea că Ortodoxia este în primejdie, voi face revoluţie, voi trage alarma. Nu voi lăsa Biserica lui Hristos nici ateilor, nici masonilor, nici ecumeniştilor…”.

Ar fi bine ca unii episcopi ecumenişti să-l respecte pe stareţ şi să nu vină la praznic în Florina. Nevoitorul ierarh, bătrânul Augustin Kandiotis, nu şi-ar fi dorit la adormirea sa prezenţa arhiereilor ecumenişti, iubitori de hramuri şi de mese întinse.

Să nu se întristeze credincioşii şi să nu se bucure necredincioşii, pentru că glasul Stareţului nu va tăcea. Există atât material şi ne-a încredinţat un arsenal duhovnicesc atât de mare, încât în orice clipă şi în orice luptă a Bisericii, Stareţul, prin predica lui arzătoare, le va sta înainte şi le va nimici planurile lor infernale.
Să ştie şi duşmanii Ortodoxiei şi ai poporului elen: N-au scăpat de părintele Augustin Kandiotis cel de 104 ani. Îl vor afla întotdeauna înaintea lor, iar săgeţile lor nu vor mai fi în stare să-l atingă.

UN MOMENT DIN ULTIMA VIZITĂ LA SPITALUL DIN FLORINA

Pe 28.08.2010, pe la orele 1, cu puţine ceasuri înainte de adormirea Stareţului, au venit şi i-au sărutat mâna, luându-i binecuvântare nişte părinţi cu copiii lor.

NEVINOVAŢII OCHI AI COPIILOR VĂD

Doi frăţiori gemeni, între 5 şi 6 ani, i-au sărutat mâna părintelui Augustin şi la ieşire unul din ei îi spune mamei: Mamă, de ce pare atât de tânăr? Şi părintele Ierotei, care l-a auzit, i-a răspuns: Este un tânăr de 104 ani!
Copilaşul a rămas la uşă şi-l privea şi repeta: Da, nu este bătrân, ci foarte tânăr. Şi celălalt frăţior al său, care stătea alături de el, a completat: Este foarte frumos!
Ce vedeau nevinovaţii ochişori ai copiilor nu ştim, însă sfinţenia persoanei nevoitorului ierarh n-a rămas ascunsă.
Medicul chirurg Evghenios Bairamidis, la acea oră din miez de noapte, privea faţa liniştită a stareţului, care nu se schimbase deloc din cauza acutei insuficienţe pulmonare din ultimele 24 de ore, şi cu uimire a spus: Priviţi la faţa Stareţului! Are o culoare trandafirie! Dacă aceasta nu este minune, atunci care este!?
În caz de insuficienţă renală, faţa se înnegreşte. Cu părintele Augustin acest lucru nu s-a întâmplat, pentru că n-a vrut Dumnezeu.

(trad. FOM “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, http://www.augoustinos-kantiotis.gr/)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA
POMENIREA SFÂNTULUI COSMA ETOLIANUL

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS: TRĂDAREA CREDINŢEI ORTODOXE (VI)

(ΑΠΌΣΠΑΣΜΑ ΤΟΥ ΒΙΒΛΙΟΥ· «ΠΡΟΔΟΣΙΑ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΠΙΣΤΕΩΣ»

ΜΕΤΑΦΡΑΣΜΕΝΟ ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ)

Pacte defavorabile

Care sunt pactele defavorabile pentru Ortodoxie? (şi reţineţi că tot ceea ce este defavorabil pentru Ortodoxie, este profitabil pentru papa).
1. Este numărul. Nu este important, dar are şi el o importanţă.
Ei se adună şase sute de milioane. Ortodocşii? Să fie sănătos Kemal, al cărui chip îl are atârnat în Patriarhia Ecumenică patriarhul nostru. Să fie sănătos Kemal, care ne-a ucis … două milioane de fraţi ai noştri! Prin foc şi prin sabie a trecut întreaga Ortodoxie.
Apusenii sunt numeroşi şi sunt întinşi în întreaga lume. Noi, ortodocşii, ce am rămas? Două sute de milioane.
Care sunt ortodocşii? Sunt ruşii, sunt românii, sunt bulgarii, sunt sârbii. Sunt Patriarhiile fără putere.
Când auzim Patriarhii, ne imaginăm nişte lucruri uriaşe, dar nu sunt. În ceea ce priveşte numărul de oameni, e mai mic decât cel al Mitropoliei Kitirelor. Atât de puţină lume există. Aud de Patriarhia Ierusalimului; dar mai mult de o mie de elini ortodocşi nu are.
Aceste Patriarhii neputincioase le privim din punctul de vedere al puterii, al credincioşilor şi al teologilor. Şi doar asta?
2. Un alt pact nefavorabil. România, Serbia, Bulgaria şi Rusia sunt sub regimul ateu . Sub sistemul lor social poate că voi subscrie, dar nu voi subscrie niciodată la predicile lor ateiste.
Şi doar ateiste? Şi totalitariste! Atei există şi în Elada. Dar acolo sistemul ateist are ca dogmă a vieţii politice să pună la zid Biserica, marginalizarea. Îi dau Bisericii Ruse atâta libertate cât să pară că trăieşte. Însă gura nu-i este liberă. Şi Biserica Rusă, şi cea Română şi cea Bulgară şi cea Sârbă au botniţă. Ne-am convins de lucrurile acestea. Şi după sfaturile neurmate ale lui Dumnezeu, ca stat ortodox liber a rămas doar Elada.
Aşadar, primul pact nefavorabil este că ei sunt mulţi. Al doilea pact nefavorabil este că există un haos în Ortodoxie, că 90 şi 95 % din ortodocşi sunt sub regimul ateist, care urmăreşte să distrugă întreaga Ortodoxie, şi rămânem doar noi, Elada, cu cele opt milioane de oameni, care constituim un stat ortodox liber.
3. Al treilea fapt defavorabil, care este? Veniţi să deschidem acest sac, care se numeşte statul elin ortodox, ca să vedem ce are înăuntru.
Am spus-o şi altădată, dar glasul meu este „ca glasul celui ce strigă în pustie”. Am vorbit şi v-am spus: Într-o sută de elini, ce se întâmplă, câţi sunt într-adevăr ortodocşi? Cei care se numesc ortodocşi, sunt ortodocşi cu numele, în buletine, dar prin faptele lor, prin comportamentul lor şi prin ideile lor, din nefericire, nu sunt ortodocşi. O parte din poporul nostru se află în neştiinţă. Nu ştie în ce crede. Nu ştie ce este această Ortodoxie.
Nu numai că nu ştie ce este această Ortodoxie în integralitatea ei, dar nu ştie nici în ce crede cu de-amănuntul. Nu ştie care sunt dogmele noastre, care sunt principiile, temeiurile noastre, articolele noastre de credinţă, tainele noastre, liturghia noastră. Nu cunoaşte toată această nedescrisă măreţie a Ortodoxie noastre. Şi nu doar că nu ştie în ce crede, dar nu ştie nici de ce crede.
O parte a poporului nostru e în ignoranţă. O altă parte a poporului nostru este indiferentă, are indiferenţă. Se interesează de magazinele lui. Se interesează de conturi, de burse, de finanţe. Se interesează de mingile fotbaliştilor. Se interesează de stelele cinematografului. Se interesează de politică. Se interesează şi se fanatizează pentru toate. Însă în ceea ce priveşte Sfânta noastră Ortodoxie, nu există niciun interes. Inimile sunt reci. Vă voi da un exemplu.
Nu vreau să-i treacă nimănui prin minte că mă amestec în politică. Rămân în afara politicii. Eu, ca preot şi cleric al Bisericii, sunt deasupra partidelor. Şi fiţi liberi din partea mea, a ieromonahului, să alegeţi pe care credeţi că este mai bun pentru patria noastră, pentru neamul nostru, pentru Ortodoxia noastră. Prin urmare, nu există un pericol să fiu răstălmăcit de vreun partid, ci păşesc pe sus, în înălţime, pe deasupra partidelor, deasupra celor vremelnice şi trecătoare. Aşadar, vă dau un exemplu.
V-aţi uitat ce se întâmplă în luptele electorale? Lupta se dă pe diferite teme; dar lupta principală se dă pe o singură temă.
Se urcă la balcon unul – examinez tema, pentru că are importanţă – şi strigă:
- Drahma e în pericol!
Iese la balcon altul şi zice:
- Nu, drahma nu e în pericol!
Oamenii de ştiinţă care se ocupă cu acestea, bancherii şi timpul o vor dovedi. Eu nu mă ocup cu acestea, nu mă amestec. Ca elin, care am trecut printr-o groaznică perioadă, şi am văzut că nu puteai cumpăra cu un milion nici o cutie de chibrituri – Dumnezeu să ne păzească să nu cădem iarăşi în asta! – nu vreau să accept astfel de lucruri. Vreau să cred că acestea sunt nişte certuri ale acestor politicieni, care abordează tema drahmei. Spun doar următoarele.
Strigă unul:
– Drahma e în primejdie!
– Drahma nu e în primejdie! – strigă altul. Şi care convinge poporul, pune mâna pe putere. Iar aceştia care zic „Drahma e în pericol!” devin credibili şi câştigă alegerile. Dacă însă ceilalţi demonstrează că drahma nu e în pericol, ci asta este o cacialma, câştigă ei alegerile. Ce vreau să spun?
Pentru drahmă vă neliniştiţi, domnilor? Prin urmare, eu vă voi prezenta altceva şi vă zic:
Există o altă drahmă nepreţuită, o drahmă cerească, confecţionată de cer, o drahmă căzută din cer, o ţin în mâinile mele, mi-a dat-o Dumnezeu, n-o dau la nimeni. Este Sfânta noastră Ortodoxie.
Cine se emoţionează?
Pentru drahmă vă neliniştiţi, nu? Aa, micuţul nostru portofel, magazinaşul nostru, salariaşul nostru, finanţele noastre,… Desigur! Când însă vă spun că e în pericol drahma – şi asta nu e invenţia mea –, nu vă emoţionaţi.
Deschideţi vă rog capitolul 15 din Evanghelia după Luca pentru a vedea că despre drahmă vorbeşte (Luca 15, 8-10). Cât valorează o drahmă – vorbeşte acolo Domnul în pilde – nu valorează stelele cerului şi toate galaxiile.
Să-mi aşterni tu Elada cu rodii şi trandafiri, să-mi dai salariu de o sută de ori mai mare, să scoată drumurile aur. Nu. Prefer să mor sărac, să mor cerşetor, să umblu din casă în casă, decât să predau această drahmă. Pentru că îmi amintesc de acea zi înfricoşătoare, pe care eu – cel puţin ca cleric – nu o voi uita niciodată.
Un respectabil stareţ, într-un sat oarecare din Etoloakarnania, mi-a spus: “Primeşte acest odor şi-l păzeşte pe el până la a doua venire a lui Hristos”!
Această clipă, fraţii mei şi părinţi, preoţi, dacă credeţi în Hristos, culioane binecuvântate, dacă există culioane binecuvântate, acest odor sfânt, pe care ni l-au predat din generaţii în generaţii, să-l păzim dea-lungul secolelor. Căci când a ajuns această drahmă la noi? A ajuns de la părinţii noştri, din generaţii în generaţii. Şi păstrăm această drahmă pentru Ortodoxie.
Să latre politicienii, să-şi rezolve diferendele lor! Eu vă zic: Este în pericol drahma, Sfânta noastră Ortodoxie. Şi câţi suntem credincioşi, să fim alături de această drahmă! Pentru că a spus-o şi Marcu Evghenicul împăratului:
- Împărate al meu – a zis – dacă va apărea în statul tău vreun falsificator şi va face monede false, ce vei face?
- Îl voi spânzura, a răspuns.
Deci tu îl vei spânzura pe cel care face monezi false. Şi ce voi răspunde eu înaintea lui Dumnezeu, când voi lăsa Sfânta noastră Ortodoxie să se transforme într-o monedă falsă?
Astăzi pactele sunt profitabile pentru papism şi neprofitabile pentru Ortodoxie. De ce? Întâi, pentru că papistaşii sunt mulţi, iar ortodocşii puţini. În al doilea rând, pentru că în statele lumii răsăritene, în care predomină Ortodoxia, există un mare haos. În al treilea rând, pentru că aici, în statul nostru ortodox, unii sfârşesc în ignoranţă, iar alţii sunt indiferenţi; mai multe ştiu ortodocşii din Uganda decât noi, ortodocşii din Elada. Pentru toate se neliniştesc elinii, numai pentru Sfânta şi nemuritoarea noastră Ortodoxie nu se neliniştesc. (VA URMA)

trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”.

Κυριακὴ ΙΑ΄ Ματθαίου

(Ματθ. 18,23-35)

Δυσκολη αρετη η συγχωρησι

Η ΖΩΗ, ἀγαπητοί μου, εἶνε ἕνα ταξίδι. Καὶ ὁ δρόμος ὁ σωστός, ποὺ πρέπει ὅλοι ν᾽ ἀ­κολουθήσουμε γιὰ νὰ φθάσουμε στὸ τέρμα, στὸν οὐ­ρανό, εἶνε ἕνας· ὁ δρόμος ποὺ χάρα­ξε ὁ Χριστὸς μὲ τὸ αἷ­μα του· τὸν βάδισε ὁ ἴδι­ος καὶ ἑκατομμύρια μαρτύρων καὶ ὁμολογη­τῶν τῆς πίστεώς μας. Ὁ ἴδιος ὁ Χριστὸς εἶπε· «Ἐγώ εἰμι ἡ ὁδὸς καὶ ἡ ἀλήθεια καὶ ἡ ζωή» (Ἰωάν. 14,6).
Εἶνε ἀλήθεια ὅτι αὐτὸς ὁ δρόμος τῆς ἀ­ρετῆς εἶνε δύσκολος, ἀνηφορικός, ἕνας Γολ­γοθᾶς. «Στενὴ ἡ πύλη καὶ τεθλιμμένη ἡ ὁδὸς ἡ ἀπάγουσα εἰς τὴν ζωήν…» (Ματθ. 7,14). Ἀντιθέτως ὁ δρόμος τῆς κακίας, τῆς διαφθορᾶς, τῆς ἀπιστίας εἶνε εὔκολος, κατηφορικός. «Πλα­τεῖα ἡ πύλη καὶ εὐρύχωρος ἡ ὁδὸς ἡ ἀπάγουσα εἰς τὴν ἀπώλειαν…» (ἔ.ἀ. 7,13), στὴν καταστροφή. Ὁ ἕνας δρόμος εἶνε τοῦ Χριστοῦ, ὁ ἄλλος τοῦ σατανᾶ· ὁ ἕνας εἶνε τοῦ παραδείσου, ὁ ἄλλος τῆς κολάσεως. Διαλέξτε· ἐ­λεύθερος εἶνε ὁ ἄνθρωπος ν᾽ ἀκολουθήσῃ ὅποιο δρόμο θέλει.
Δύσκολο πρᾶγμα οἱ ἀρετές. Κι ἂν ρωτᾶ­τε, ἀπ᾽ ὅλες τὶς ἀρετὲς ποιά εἶνε ἡ πιὸ δύσ­κο­λη, ὁ φιλάργυρος θὰ πῇ ἡ ἐλεημοσύνη, ὁ κοιλιόδουλος θὰ πῇ ἡ νηστεία, ὁ σαρκολάτρης θὰ πῇ ἡ παρθενία, ὁ φιλόζωος θὰ πῇ τὸ μαρτύριο γιὰ τὸ Χριστό. Ἀλλὰ ἐγὼ θεωρῶ ὅτι τὸ πιὸ δύσκολο ἀπ᾽ ὅλα εἶνε – ποιό; Αὐτὸ ποὺ λέει σήμερα τὸ εὐαγγέλιο· νὰ συγχω­ρῇ ὁ ἕ­νας τὸν ἄλλο. Εἶνε ἕνα χαλικάκι, ποὺ ζητάει ὁ Χριστὸς νὰ σηκώσουμε, ἀλλὰ ὁ διάβο­λος τὸ κάνει βουνὸ ἀσήκωτο. Κι ὅτι αὐτὸ εἶνε ἡ πιὸ δύσκολη ἀρετὴ θὰ σᾶς τὸ δείξω μὲ 3 – 4 παραδείγματα· παρακαλῶ προσέξτε.

* * *

-Τὸ ἕνα παράδειγμα εἶνε ἀπὸ τοὺς βίους τῶν ἁγίων. Ἄν ἀνοίξετε τὰ συναξάρια, θὰ δῆ­τε ὅτι στὶς 9 Φεβρουαρίου ἑορτάζει ἕνας ἅ­γι­ος ποὺ ὀνομάζεται Νικηφόρος. Ἀκοῦστε πῶς μαρτύρησε. Στὴν ἐποχή του ὁ Νικηφόρος τὰ εἶχε χαλάσει μὲ ἕναν ἱερέα ποὺ τὸν ἔλεγαν Σαπρίκιο. Ἦταν μαλωμένοι· καὶ ἔφταιγε ὁ Σαπρίκιος, ὄχι ὁ Νικηφόρος. Ἔγινε διωγμός, καὶ τὸν πρῶτο ποὺ ἔπιασαν ἦταν ὁ παπᾶς, ὁ Σαπρί­­κιος. Τὸν δίκασαν καὶ βγῆκε ἀπόφασι ν᾽ ἀ­ποκεφαλισθῇ. Τὸν πῆραν οἱ στρατιῶτες πρωὶ – πρωὶ πρὸ τῆς ἀνατολῆς τοῦ ἡλίου καὶ τὸν ὡδηγοῦσαν ἔξω ἀπὸ τὴν πόλι νὰ τὸν ἐκτελέσουν. Ὅταν ἔμαθε ὁ Νικηφόρος ὅτι ὁ Σαπρίκιος σὲ λίγη ὥρα δὲ θὰ ὑπάρχῃ στὴ ζωή, τὸν ἔ­πιασε τὸ κλάμα. Τρέχει στὸ δρόμο, προλαβαίνει τὴ συνοδεία, καὶ πέφτει στὰ πόδια του. ―Ἀδελφὲ Σαπρίκιε, συχώρεσέ με. Ἐκεῖνος ὅ­μως τίποτα. ―Δὲ σὲ συγχωρῶ! Μέχρι τὴν τελευταία στιγμὴ τοῦ μαρτυρίου ὁ Νικηφόρος ἔπεφτε καὶ παρακαλοῦσε τὸ Σαπρίκιο νὰ τὸν συγχωρήσῃ. Ἀδύνατον. Τότε τί συνέβη· μόλις ὁ στρατιώτης ὕψωσε τὸ σπαθὶ νὰ τοῦ κόψῃ τὸ κεφάλι, ὁ Σαπρίκιος λέει· ―Γιατί μὲ σφάζετε; ―Γιατὶ εἶσαι Χριστιανός. ―Γι᾽ αὐτὸ λοιπόν; τότε ἐγὼ ἀρνοῦμαι τὸ Χριστό… Καὶ ἐνῷ οἱ ἄγ­γελοι τοῦ ἑτοίμαζαν στεφάνι, ὁ Σαπρίκιος, ποὺ δὲ συγχώρησε τὸ Νικηφόρο, κρίθηκε ἀν­άξιος τοῦ μαρτυρίου· τὸν ἐγκατέλειψε ἡ χάρις τοῦ Θεοῦ καὶ ἀρνήθηκε τὸ Χριστό. Ἀντ᾽ αὐτοῦ μαρτύρησε – ποιός; Ὁ Νικηφόρος, ποὺ εἶχε καλὴ καρδιὰ καὶ ἀγάπη. Ὡμολόγησε ὅτι εἶνε Χριστιανός, καὶ μαρτύρησε. Ἔτσι στὶς 9 Φεβρουαρίου, ἀντὶ Σαπρικίου τοῦ μάρτυρος, τιμοῦμε τὴ μνήμη Νικηφόρου τοῦ μάρτυρος. Τρομερὸ παράδειγμα αὐτό· δείχνει ὅτι ἀνώτε­ρο κι ἀπ᾽ τὸ μαρτύριο εἶνε τὸ νὰ συγχωρή­σῃς, νὰ δώσῃς συγχώρησι μέσα ἀπ᾽ τὴν καρδιά σου. Μά εἶνε εὔκολο; Σᾶς εἶπα, πετραδάκι εἶνε, μία λέξι εἶνε· ἀλλὰ γίνεται πιὸ βαρειὰ κι ἀπὸ τὸν Ὄλυμπο καὶ τὸ Βίτσι καὶ τὸ Γράμμο.
⃝ Δὲ συγχωροῦν οἱ ἄνθρωποι. Θέλετε παραδείγματα ὄχι παλιὰ ἀλλὰ καινούργια; Δὲν εἶνε πολὺς καιρὸς ποὺ σ᾽ ἕνα χωριὸ ἕνας πολὺ γέρος, 90 χρονῶν, πέθαινε. Πάει ὁ παπᾶς, κα­λὸς παπᾶς, στὸ σπίτι. ―Γέροντα, τί κάνεις; ―Δὲν μπορῶ. ―Θέλεις νὰ κοινωνήσῃς; ―Θέ­λω. ―Θὰ σὲ κοινωνήσω, ἀλλὰ νὰ φωνάξουμε ἐκεῖνο τὸν ἄνθρωπο, ποὺ ἔχεις χρόνια ὁλόκληρα νὰ τοῦ μιλήσῃς. ―Ποιόν; ἐκεῖνον; Ἄαα, δὲν τὸ συγχωρῶ. Πές μου, παππούλη, νὰ κάνω ὅ,τι ἄλλο θέλεις· ν᾽ ἀνάψω λαμπάδες, νὰ χτίσω ἐκκλησιά, νὰ κάνω ἐλεημοσύνες, νὰ νη­στέψω· αὐτὸν δὲν τὸν συγχωρῶ. ―Βρὲ τοῦτο – βρὲ ἐκεῖνο, τοῦ ἔλεγε ὁ παπᾶς μὲ δάκρυα. Τίποτα. Ξεψυχοῦσε, θὰ παρέδιδε τὴν ψυχή του στὸ διάβολο, καὶ ὅμως δὲν συγχώρησε.
⃝ Καὶ τὰ ἔθνη μισοῦνται. Αὐτὸ θὰ φάῃ τὴν ἀνθρωπότητα. Γερμανοὶ δὲ συγχωροῦν τοὺς ῾Ρώσους, καὶ ῾Ρῶσοι δὲ συγχωροῦν τοὺς Γερμανούς. Ὑπάρχει μνησικακία. Ἂν ὑπῆρχε συγ­χώ­ρησι, ὁ κόσμος θὰ ἦταν παράδεισος. Ἡ πιὸ ὡραία λέξι στὸ Εὐαγγέλιο εἶνε ἡ συγχώρησις.
⃝ Δὲ συγχωρεῖ ὁ ἄνθρωπος. Θέλετε ἄλλο ἕ­να παράδειγμα; Δὲν εἶνε οὔτε δέκα μέρες, ποὺ ἔμαθα ὅτι σ᾽ ἕνα χωριὸ ἕνα ἀντρόγυνο τρώγονται. Τοὺς κάλεσα. ―Τί ἔχετε; Ἡ γυναίκα, τα­πεινή, τὴ φώτισε ὁ Θεὸς καὶ εἶπε· ―Ἐγὼ φταίω· ἀδικῶ πολλὲς φορὲς τὸν ἄντρα μου, τὸν βρίζω, τὸν κακολογῶ· μετανοιώνω, τὸν παρακα­λῶ νὰ μὲ συχωρέσῃ – καὶ ἔπεσε καὶ τοῦ ἔκανε μετάνοια. Σπάνιο πρᾶγμα γυναίκα νὰ παρα­δε­χτῇ ὅτι σφάλλει. Ἐγὼ συγκινήθηκα, ἔκλα­ψα. Νὰ βλέπῃς μιὰ γυναῖκα νέα, ὄμορφη κοπέλλα, νὰ γονατίζῃ μπροστὰ σ᾽ ἕναν ἄντρα ―ποὺ τὴν ἀπατοῦσε― καὶ νὰ λέῃ, Σοῦ ζητῶ νὰ μὲ συχωρέσῃς γιὰ ὅσα σοῦ εἶπα. Καὶ οἱ ἄγγελοι καὶ τὰ ἄστρα συγκινοῦνται. Αὐτός; ―Δὲ σὲ συγχω­ρῶ!… Πόσα τοῦ ἔκανε! δὲν τὴν συγχώρησε.

* * *

Τέτοιος εἶνε ὁ κόσμος. Ὑπάρχουν δυστυ­χῶς οἰκογένειες ποὺ ἔχουν μεταξύ τους μνη­σικακία καὶ ἐπὶ χρόνια δὲ συγχωροῦνται. Προσπαθοῦν ὁ παπᾶς καὶ ἡ μητρόπολι, ἀλλὰ τὸ μῖ­σος διαιωνίζεται ἀπὸ τοὺς γονεῖς στὰ παιδιὰ καὶ τὰ ἐγγόνια.
Ἄνθρωπος ποὺ δὲ συγχωρεῖ δὲν εἶνε Χριστιανός. Εἶνε ζῷο, θηρίο. Λένε ὅτι, ἂν κάποιο παιδὶ πειράξῃ τὴν καμήλα, αὐτὴ δὲν τὸ ξεχνάει. Μπορεῖ νὰ περάσουν χρόνια, ἀλλ᾽ ἅμα τὸ πετύχῃ στὸ δρόμο, θὰ τὸ τσακίσῃ· δὲ συγ­χωρεῖ. Γι᾽ αὐτὸ λέμε «αὐτὸς ὁ ἄνθρωπος μοιάζει μὲ καμήλα, δὲ συγχωρεῖ· κρατάει βαθειὰ μέσα του τὴν ἐκδίκησι». Ἀντιθέτως αὐτὸς ποὺ συγχωρεῖ ἀπὸ τὴν καρδιά του, μοιάζει – μὲ ποιόν; Μὲ τὸ Θεό. Μὲ τὸ Θεό; Μάλιστα.
Αὐτὸ μᾶς λέει τὸ εὐαγγέλιο σήμερα. Γιατὶ ὁ Θεὸς τί κάνει· συγχωρεῖ, διαρκῶς συγχωρεῖ. Εἶνε μακρόθυμος, πολυέλεος καὶ πολυεύσπλαγχνος. Τί κάνουμε ἐμεῖς; Ἐμᾶς μᾶς φταίει ὁ ἄλλος, ὁ γείτονάς μας, γιατὶ μᾶς πείραξε, γιατὶ τὸ ζῷο του μπῆκε στὸ χωράφι μας…, γιὰ μικρὰ καὶ ἀσήμαντα πράγματα. Ἀλλ᾽ ἐκεῖνα ποὺ φταῖμε ἐμεῖς στὸ Θεὸ εἶνε πολὺ μεγάλα. Φταῖμε, ἁμαρτάνουμε συνεχῶς. Ἁμαρτάνουμε μὲ τὰ μάτια μας, μὲ τ᾽ αὐτιά μας, μὲ τὰ χέρια μας, μὲ τὸ κορμί μας· ἁμαρτάνουμε τὴν ἡμέρα, τὴ νύχτα, στὸ καφενεῖο, στὸ δρόμο, στὰ χωράφια, ἁμαρτάνουμε ἀκόμα καὶ μέσ᾽ στὴν ἐκκλησία. Ποιός μπορεῖ νὰ μετρήσῃ τὶς ἁμαρτίες τοῦ ἀνθρώπου; Ἄβυσσος, «μύρια τάλαντα» ποὺ λέει σήμερα τὸ εὐ­αγγέλιο (Ματθ. 18,24), ἀμέτρητα τ᾽ ἁμαρτήματά μας, ἀ­στρονομικὸς ἀριθμός. «Ἁμαρτιῶν μου τὰ πλή­θη καὶ κριμάτων σου ἀβύσσους, τίς ἐξιχνιάσει, ψυχοσῶστα Σωτήρ μου;» (τροπ. Κασσι­ανῆς, δοξ. αἴν. Μ. Τετάρτης).
Καὶ τί κάνει ὁ Θεός; μᾶς συνερίζεται; Ἂν μᾶς συνεριζόταν, ἂν γιὰ κάθε ἁμαρτία ποὺ κάνουμε, γιὰ κάθε βλαστήμια ποὺ ἀκούγεται, ἔπεφτε ἕνα ἀστροπελέκι, θὰ εἴχαμε καῆ ὅλοι. Μᾶς συγχωρεῖ, συνεχῶς συγχωρεῖ τ᾽ ἁμαρτή­ματά μας. Γι᾽ αὐτὸ κ᾽ ἐμεῖς νὰ εἴμεθα συγγνω­μικοί. Αὐτὸ ζητᾷ ἀπὸ μᾶς. Ὅπως ἐκεῖνος συγχωρεῖ τ᾽ ἁμαρτήματά μας, τὰ μεγάλα καὶ ἀμέτρητα, ἔτσι κ᾽ ἐμεῖς νὰ συγχωροῦμε τοὺς ἄλ­λους· οἱ νύφες τὶς πεθερές, οἱ πεθερὲς τὶς νύ­φες, ὁ ἄντρας τὴ γυναῖκα του, ὁ πατέρας τὸ παιδί του, οἱ χωριανοὶ τοὺς συγχωριανούς τους. Δῶστε μου, δῶστε μου ἕνα χωριὸ ὅπου ὑπάρχει συγγνώμη, ἔλεος, ἀγάπη· παράδεισος εἶνε. Δῶστε μου ἕνα ἄλλο χωριό, ὅπου δὲν ὑπάρχει συγχώρησις καὶ ἔλεος· κόλασις εἶ­νε. Κόλασις ἔγινε ἡ γῆ, γιατὶ σβήσαμε τὰ λόγια τοῦ Χριστοῦ μας, τὰ ἀπέριττα καὶ αἰώνια λόγια «Ἀγαπᾶτε ἀλλήλους» (Ἰωάν. 13,34).

* * *

Ἀγαπητοί μου, ἂς ξερριζώσῃ ὁ Θεὸς ἀπ᾽ τὴν καρδιά μας τὸ ἀγκάθι ποὺ λέγεται μνησικακία, καὶ ἂς φυτέψῃ τὸ οὐράνιο λουλούδι, τὴν ἀγάπη τοῦ Χριστοῦ μας. Ἔτσι θὰ εἴμαστε μιμηταὶ ἐκείνου, ποὺ πάνω ἀπ᾽ τὸ σταυρὸ συγ­χώρησε τοὺς σταυρωτάς του. Ἔτσι θὰ μποροῦ­με νὰ προσευχώμεθα καὶ νὰ λέμε τὸν τρο­μερὸ ἐκεῖνο λόγο· «Καὶ ἄφες ἡμῖν τὰ ὀφειλήματα ἡμῶν, ὡς καὶ ἡμεῖς ἀφίεμεν τοῖς ὀφειλέταις ἡ­μῶν» (Ματθ. 6,12). Διαφορετικά, εἴμεθα ψεῦτες καὶ θεομπαῖχτες ὅλοι, κλῆρος καὶ λαός.
Αὐτὴ ἡ ὑπόσχεσι εἶνε ὅρος συγχωρήσεως. Συγχωρεῖς; θὰ συγχωρηθῇς· δὲ συγχωρεῖς; χίλιοι παπᾶδες νὰ σοῦ κάνουν μνημόσυνα, χίλιοι δεσποτάδες καὶ πατριαρχάδες νὰ πᾶνε στὸν τάφο σου, δὲν θὰ συγχωρηθῇς. Συγχώρησε λοιπόν, γιὰ νὰ συγχωρηθῇς.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ Γενεσίου τῆς Θεοτόκου

Κάτω Κλεινῶν – Φλωρίνης 14-8-1977)

______________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

____________________

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII

———————

2η ομιλία στο Ευαγγέλιο της Κυριακής, από το βιβλίο

του Γέροντος επισκόπου π. Αυγουστίνου “ΚΥΡΙΑΚΗ”

———————–

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA DUMINICA A XI-A DUPĂ RUSALII
Matei 18, 23-35

O  SOCOTEALĂ!

„Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi”
(Matei 18, 23-24).

A fost, zice Hristos, un împărat. Un împărat bogat. Avea la palatul său curteni şi slujitori. Ei chiverniseau banii împăratului. Bani proprii nu aveau. Tot ce aveau era averea împăratului şi trebuiau s-o chivernisească cu atenţie şi onest, pentru că într-o zi împăratul avea să-i cheme şi să le ceară o socoteală exactă. Dar pentru că împăratul a întârziat să-i cheme, slujitorii au crezut că nu-i va mai chema niciodată şi că pot să facă ce vor.
Însă cât de mult s-au înşelat! A sosit ziua socotelii. Împăratul a poruncit să se înfăţişeze înaintea lui unul din slujitori. A venit slujitorul, dar inima îi tremura. pentru că ştia că nu fusese cum trebuie. Au deschis cărţile. Tot ce a primit slujitorul, tot ce a încasat şi tot ce a cheltuit, până la ultima drahmă, era scris în cărţi. Controlul care s-a făcut a demonstrat că slujitorul îi datora împăratului zece mii de talanţi, adică şaizeci de milioane de drahme de aur sau aproximativ un miliard de drahme actuale. O datorie uriaşă! Slujitorul a auzit şi a căzut în mare deznădejde, pentru că nu avea nimic. Şi era imposibil să achite această datorie. Ar fi trebuit să rămână pentru totdeauna în închisoare, fără nicio speranţă de a-şi achita datoria. Slujitorul cade la picioarele împăratului şi îl roagă cu lacrimi să-i dea un oarecare termen. Făgăduia, că-şi va plăti datoria. Împăratul, plin de dragoste şi îndurare, i-a fost milă de el şi i-a iertat toată datoria. Şi slujitorul, ca şi cum ar fi prins aripi la picioare, zbura de bucurie.
Dar pe când acest slujitor ieşea din palat, de acum liber de agonia datoriei, întâlneşte pe un alt slujitor. Acest slujitor îi datora o mică sumă, îi datora o sută de dinari, adică o mie cinci sute de drahme de astăzi. Cum l-a văzut, şi-a amintit ce trebuia să primească. Cere, deci, să i le dea acum. Acela nu avea. Dar acesta insista. Îl roagă să facă puţină răbdare ca să-i achite datoria. Plânge, cade la picioarele lui. Nimic. Sever şi lipsit de omenie l-a apucat de gât şi era cât pe ce să-l sugrume. La sfârşit, l-a aruncat în închisoare. Împăratul, când a aflat ce fel de comportament a arătat  primul slujitor celui de-al doilea, s-a mâniat foarte. A zis: -  Eu, să-i iert o datorie atât de mare, iar el să nu-i ierte celui împreună slujitor cu el o sumă atât de mică? Imediat şi-a retras graţierea pe care o făcuse, şi a poruncit să-l arunce pe acel slujitor aspru şi lipsit de omenie în închisoare.

***

Aceasta este, oarecum dezvoltată, pilda slujitorului ce datora zece mii de talanţi. Prin pildă, aşa cum ştim, Domnul una spune şi alta lasă a se înţelege. Din toate câte se zic în această pildă, vom ruga pe iubiţii noştri creştini să ia aminte la ce înseamnă datoria slujitorului, datoria celor zece mii de talanţi.
Datoria aceasta nu este materială. Nu sunt bani, nu sunt monezi de aur. Datoria aceasta, despre care vorbeşte pilda, este o datorie duhovnicească. Este o datorie, care – pe care omul şi-o face, atunci când încalcă poruncile Domnului, când nu foloseşte cum trebuie autoritatea pe care i-a dat-o Domnul peste diferite bunuri. Şi ce nu a dat Dumnezeu omului! I-a dat ochi ca să vadă, urechi ca să audă, picioare ca să se plimbe, mâini ca să lucreze. I-a dat sănătate. I-a dat minte ca să judece corect. I-a dat bunuri materiale, aer pentru respiraţie, apă pentru a se răcori, soare pentru a se încălzi, plante şi arbori ca să se desfăteze, animale ca să-i slujească. I-a dat timp preţios ca să lucreze, să-L adore pe Creatorul său şi să facă bine în lume şi semenilor săi.
Şi omul cum se comportă? Cum foloseşte bunurile materiale şi spirituale? Vai! Dacă s-ar face un control în mare, improvizat, acest control va demonstra că omul nu face o chivernisire bună a bunurilor lui Dumnezeu. Face abuz, exces, risipeşte bogăţia lui Dumnezeu. Trăieşte fără a se gândi la răspunderea pe care o are. Zi de zi păcătuieşte. Trupul lui slujeşte păcatului. Ochii lui văd cele ruşinoase. Urechile lui aud lucruri care nu s-ar cuveni să se audă. Limba lui spune minciuni, judecă osândeşte, dezbină, calomniază, blesteamă şi huleşte pe Dumnezeu. Mâinile lui fură, lovesc şi ucid. Picioarele lui aleargă la cluburi păcătoase. Tot gândul lui este numai la ce este rău. Timpul lui este pierdut. Într-o zi, nu dispune nici de o oră să se ducă la biserică. Nu dispune de puţin timp să-şi facă rugăciunea. Nu dispune de zece minute pe zi ca să citească Sfânta Scriptură. Un “mulţumesc” nu zice. Este şi nemulţumitor faţă de Dumnezeu, şi aspru şi lipsit de omenie faţă de semeni. Dacă cineva însetează, nu-i oferă un pahar de apă. Dacă cineva flămânzeşte, nu-i dă o bucată de pâine. Dacă cineva e gol şi tremură de frig, nu-i dă o haină ca să se acopere. Dacă sunt bolnavi, nu-i vizitează. Dacă sunt nedrepţăţiţi, nu-i apără. Pe orfani şi pe văduve nu-i ocroteşte. Este aspru şi fără omenie. Răul pe care i l-a făcut altul nu-l iartă. Până la moarte ţine ură.
Să mergem mai departe şi să cercetăm mai profund viaţa oamenilor? Din ce în ce mai multe păcate noi vor apărea. Datoria toată va creşte şi numărul păcatelor va depăşi cele zece mii de talanţi, va depăşi nisipul mării. “Cine va cerceta mulţimea păcatelor mele, Mântuitorule de suflete, Izbăvitorul meu?!”.

***

Unde sunt acum cei care zic şi se laudă că nu au păcate şi că sunt mai buni decât toţi oamenii? Nefericiţii! Le lipseşte ”Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Le lipseşte cunoaşterea şi simţământul păcatelor lor. Le lipseşte frica de Dumnezeu. Dacă însă ar fi stat să studieze Sfânta Scriptură şi ar fi cunoscut voia lui Dumnezeu, micile şi marile porunci ale Legii dumnezeieşti, şi s-ar fi cercetat pe ei înşişi, atunci ar fi văzut cât de mult rătăcesc. Atunci s-ar fi îngrozit. Şi cum să nu se-ngrozească?
Cum să nu ne îngrozim noi, toţi oamenii! Pentru că omul, oricât de sfânt s-ar considera, nu poate să-şi achite singur datoria păcatelor lui. Ce zic? Nu toată datoria, dar nici un păcat din cele care sunt considerate mici şi fără importanţă. O sută de ani să pustniceşti într-o peşteră, să posteşti şi să faci mii de rugăciuni, nu ajunge ca să ţi se ierte nici măcar un păcat. Dacă ar fi putut omul să se mântuiască singur, n-ar fi venit Hristos în lume. A venit şi a ridicat pe umeri Săi păcatele noastre ale tuturor şi cu Cinstitul Său Sânge a achitat datoria noastră. Păcătoşii sunt de acum liberi şi iertaţi. Un singur lucru ne cere Multmilosârdul Domn: Să dăm şi noi iertare celor care ne-au greşit. Ne-a dăruit El un miliard? Să dăruim şi noi celuilalt o drahmă! Este drept şi cuviincios. N-o facem? Atunci vom rămâne neiertaţi. Cine va fi vinovat atunci? Noi şi nimeni altul.

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,
din cartea “Kyriaki”, Atena, 1998, pp. 143-148)

Μεταμόρφωσις τοῦ Σωτῆρος

6 Αὐγούστου

Υπακοη στο θελημα του Θεου

«Καὶ ἰδοὺ φωνὴ ἐκ τῆς νεφέλης λέγουσα· Οὗτός ἐστιν ὁ υἱός μου ὁ ἀγαπη­τός, ἐν ᾧ εὐδόκησα· αὐτοῦ ἀκούετε» (Ματθ. 17,5)

Η ΘΡΗΣΚΕΙΑ ΜΑΣ, ἀγαπητοί μου, εἶνε ἡ μόνη ἀληθινὴ στὸν κόσμο. Ὅσο διαφέρει τὸ διαμάντι ἀπὸ τὰ χαλίκια, τόσο διαφέρει ἡ δική μας θρησκεία ἀπ᾽ ὅλες τὶς θρησκεῖες τοῦ κόσμου. Καὶ εἶνε ἡ μόνη ἀληθινή, διότι αὐτὸς ποὺ ἵδρυσε τὴν ἁγία μας Ἐκκλησία δὲν εἶνε ἕ­νας ἄνθρωπος ὅπως ὅλοι ἐμεῖς, ἀλλὰ εἶνε Θεὸς καὶ ἄνθρωπος, Θεάνθρωπος. Ὁ Κύριος ἡμῶν Ἰησοῦς Χριστὸς εἶνε Θεός. Τὸ φωνάζουν οἱ ἄγγελοι καὶ ἀρχάγγελοι, οἱ προφῆται, μυριάδες ἄνθρωποι· τὸ φωνάζουν καὶ τὰ ἀμέτρητα θαύματα ποὺ ἔκανε, κάνει καὶ θὰ κάνῃ μέχρι συντελείας τῶν αἰώνων. Ἕνα δὲ ἀπὸ τὰ μεγαλύτερα θαύματά του εἶνε αὐτὸ ποὺ ἑορτάζουμε σήμερα· ἡ Μεταμόρφωσις.
Ἂς δοῦμε μὲ λίγα λόγια τὸ θαῦμα αὐτὸ καὶ τί μᾶς διδάσκει.

* * *

Ὅταν ὁ Χριστὸς γεννήθηκε ἀπὸ τὴν Παν­α­γία, φαινόταν στὸν κόσμο σὰν ἕνας κοινὸς ἄνθρωπος, σὰν ὁ πιὸ φτωχὸς ἄνθρωπος. Ὅ­λοι ἐμεῖς κάποιο σπιτάκι ἔχουμε, κανείς δὲν εἶνε ἄστεγος· ἐκεῖνος δὲν εἶχε ποῦ νὰ μείνῃ. Ὅταν κάποιος θέλησε νὰ τὸν ἀκολουθήσῃ, ὁ Χριστὸς τοῦ εἶπε· «Τὰ πουλιὰ κ’ οἱ ἀλεποῦδες ἔχουν φωλιές, ὁ δὲ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου οὐκ ἔ­χει ποῦ τὴν κεφαλὴν κλίνῃ», δὲν ἔχει ποῦ νὰ γείρῃ τὸ κεφάλι του (Ματθ. 8,20· Λουκ. 9,58). Ροῦχα πολυτελῆ δὲ φοροῦσε, λεπτὰ στὴν τσέπη δὲν εἶχε, μὲ τὰ πόδια βάδιζε ἀπὸ χωριὸ σὲ χωριὸ γιὰ νὰ κηρύξῃ τὸ εὐαγγέλιο. Βλέπον­τάς τον λοιπὸν οἱ ἄνθρωποι ἔτσι, δὲν μποροῦσαν νὰ φανταστοῦν ὅτι κάτω ἀπὸ τὴν ταπεινὴ αὐτὴ ἐμφάνισι κρύβεται τὸ θεῖο μεγαλεῖο, κρύβεται ἡ θεότης.
Ξέρετε τί ἔκανε ὁ Χριστός; Κάτι σὰν ἐκεῖνο ποὺ ἔκανε κάποτε ἕνας βασιλιᾶς τῆς ῾Ρωσίας πρὶν ἀπὸ πολλὰ χρόνια, τὸν καιρὸ τῶν τσάρων. Αὐτὸς μέσα στὸ παλάτι φοροῦσε κορώνα στὸ κεφάλι, ἦταν ντυμένος τὴ στολὴ μὲ τὰ σπαθιὰ καὶ τὰ διάσημα, κι ὅταν ἔβγαινε ἔξω ὅλοι τὸν προσκυνοῦσαν. Καταλάβαινε ὅμως, ὅτι ὅλα αὐτὰ εἶνε τυπικὰ καὶ κρύβουν ὑποκρισία. Γι᾽ αὐτὸ τί ἔκανε· μιὰ νύχτα ἔβγαλε τὴν κορώ­να, τὰ σπαθιὰ καὶ τὰ μεταξωτὰ ροῦ­χα, ντύθηκε τὰ ροῦχα ἑνὸς ζητιάνου, πῆρε ἕ­να ῥαβδὶ καὶ ξυπόλητος ἄρχισε νὰ περιοδεύῃ ἀνάμεσα στοὺς ὑπηκόους του. Ὅλοι τὸν ἔ­διω­χναν, ἔβαζαν καὶ τὰ σκυλιὰ νὰ τὸν κυνηγοῦν· κανείς δὲ φανταζόταν, ὅτι κάτω ἀπ᾽ τὰ κουρέλια κρύβεται ὁ αὐτοκράτωρ πασῶν τῶν ῾Ρωσιῶν· μόνο μιὰ καλύβα ἔξω ἀπ’ τὴ Μόσχα ἄνοιξε καὶ τὸν δέχτηκε… Κάτι παρόμοιο λοι­πὸν ἔκανε καὶ ὁ Χριστός μας. Δὲν παρουσιάστηκε πάνω στὴ γῆ ὡς βασιλεὺς τῶν ἀγγέλων καὶ ἀρχαγγέλων, μὲ τὸ ἐκθαμβωτικὸ μεγαλεῖο τῆς θεότητός του. Παρουσιάστηκε ὡς ἕνας φτωχὸς κοινὸς ἄνθρωπος, καὶ γι᾽ αὐτὸ λίγοι τὸν πίστεψαν.
Ἀλλὰ σήμερα, τὴν ἁγία αὐτὴ ἡμέρα, ὁ Χριστὸς ἔδειξε ὅτι εἶνε Θεός. Πῶς τὸ ἔδειξε; Μὲ τὸ θαῦμα ποὺ ἔκανε. Ἡ Μεταμόρφωσις εἶνε ἕνα θαῦμα διαφορετικὸ ἀπὸ τὰ ἄλλα. Ἔκανε θαύματα ὁ Χριστὸς στὴ φύσι· στὴ θάλασσα, στὴν ξηρά, στὰ δέντρα, σὲ πολλὰ κτίσματά του· ἀλλὰ τὸ θαῦμα αὐτὸ τὸ ἔκανε πάνω στὸν ἴδιο τὸν ἑαυτό του. Δηλαδή;
Πῆρε τοὺς τρεῖς μαθητάς, τὸν Πέτρο τὸν Ἰάκωβο καὶ τὸν Ἰωάννη, κι ἀνέβηκαν σ᾽ ἕνα ψη­λὸ βουνό, ποὺ μέχρι σήμερα ὑπάρχει καὶ αὐ­τὴ τὴν ἅγια ἡμέρα ἀνεβαίνει ἐκεῖ ὁ πατρι­άρχης τῶν ῾Ρωμαίων – τῶν Ἑλλήνων καὶ γίνεται πάντοτε θεία λειτουργία εἰς τιμὴν καὶ μνή­μην τοῦ γεγονότος. Ἐνῷ λοιπὸν ὁ Χριστὸς ἦ­ταν στὸ Θαβὼρ μὲ τοὺς τρεῖς μαθητάς, ξαφνι­κὰ τί ἔγινε· τὸ ταπεινό του πρόσωπο, ποὺ δὲν διέφερε ἀπὸ τὸ πρόσωπο κάθε ἀνθρώπου, ἄ­στραψε σὰν τὸν ἥλιο, λὲς καὶ κατέβηκε ὁ ἥ­λιος κάτω στὴ γῆ, καὶ τὰ φτωχά του ροῦχα, ποὺ ὕφανε στὸν ἀργαλειὸ ἡ Παναγία, ἔγιναν λευκὰ σὰν τὸ φῶς. Ἦταν μία θεία μεγαλοπρέ­πεια! Δίπλα του, δεξιὰ καὶ ἀριστερά, παρουσι­άστηκαν δυὸ γνωστὲς φυσιογνωμίες καὶ συν­ωμιλοῦσαν μαζί του· ὁ ἕνας ἦταν ὁ Μω­υσῆς, πού ᾽χε πεθάνει πρὶν δυὸ χιλιάδες χρόνια, καὶ ὁ ἄλλος ὁ Ἠλίας, ποὺ τὸν πῆρε στὸν οὐ­ρανὸ ὁ Θεὸς ὅπως γνωρίζουμε. Ὁ Πέτρος ἔκ­θαμβος λέει· Ἐδῶ νὰ μείνουμε, Κύριε, νὰ μὴν κατεβοῦ­με πλέον κάτω (μπροστὰ σ’ ἐκεῖνο τὸ θέ­αμα λησμόνησε γυναῖκα, παιδιά, συγγενεῖς)· ἂν θέλῃς, νὰ φτειάξουμε τρεῖς σκηνές· μία γιὰ σέ­να, μία γιὰ τὸ Μωυσῆ, καὶ μία γιὰ τὸν Ἠ­λία (γιὰ τὸν ἑαυτό του δὲν ἤθελε τίποτε· τοῦ ἔ­φτανε ποὺ ἔβλεπε τὸ Χριστό). Κ’ ἐνῷ ἔ­λεγε αὐ­τά, μιὰ νεφέλη, ἕνα σύννεφο φωτεινό, τοὺς σκέπασε, κι ἀπὸ τὴ νεφέλη ἀκούστηκε φωνὴ νὰ λέῃ· «Οὗτός ἐστιν ὁ υἱός μου ὁ ἀγαπη­τός, ἐν ᾧ εὐ­δόκησα· αὐτοῦ ἀκούετε» (Ματθ. 17,5). Μόλις οἱ τρεῖς μαθηταὶ ἄκουσαν τὰ λόγια αὐ­τά, ἔπεσαν ἔντρομοι μὲ τὸ πρόσωπο στὴ γῆ. Ὁ Χριστὸς πλησιάζει, τοὺς ἀγγίζει καὶ λέει· «Σηκω­θῆτε καὶ μὴ φοβεῖσθε». Ὅταν σήκωσαν τὰ μάτια εἶδαν μόνο τὸν Ἰησοῦ. Καὶ καθὼς κατέβαι­ναν ἀπὸ τὸ Θαβὼρ τοὺς ἔδωσε ἐντολή· «Μὴν πῆτε σὲ κανένα αὐτὸ ποὺ εἴ­δατε, μέχρις ὅτου ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ἀ­ναστηθῇ ἐκ νεκρῶν».

* * *

Αὐτὸ εἶνε τὸ σημερινὸ θαῦμα. Δὲν τὸ πιστεύουν οἱ ἄπιστοι; δικαίωμά τους. Ἐμεῖς τὸ πιστεύουμε. Σήμερα ὁ Χριστὸς μὲ τὴ μεταμόρ­­φωσι τοῦ προσώπου του ἔδειξε ὅτι εἶ­νε Θεός.
Ὅλα ὅσα ἀκούσαμε εἶνε διδακτικά· τὸ Θαβώρ, ἡ νεφέλη, ὁ Μωυσῆς, ὁ Ἠλίας, ὁ Πέτρος, ὁ Ἰάκωβος, ὁ Ἰωάννης, ὅλα διδάσκουν. Ἀλλὰ ἐγὼ ἀπ᾽ ὅλα αὐτὰ θέλω νὰ προσέξετε ἕνα μόνο· τὴ φωνὴ ποὺ ἔλεγε «αὐτοῦ ἀκούετε».
Ἔδωσε ἐντολὴ ὁ οὐρανὸς ν᾽ ἀκοῦμε τὸ Χρι­­στό. Αὐτὸς εἶνε ὁ ἀρχηγός μας κ’ ἐμεῖς πρέπει νὰ πειθαρχοῦμε σ’ Αὐτόν, ὅ,τι λέει νὰ τὸ ἐκτελοῦμε. Αὐτὴ εἶνε ἡ ὑποχρέωσι κάθε Χριστιανοῦ· εἴτε παπᾶς εἴτε πατριάρχης εἴτε λα­ϊ­κὸς εἶνε, ὅ,τι νά ᾽νε, ἀπὸ τὴν ὥρα ποὺ βαπτίστηκε στὴν κολυμβήθρα καὶ δὲν εἶνε πλέον εἰ­δωλολάτρης ἄπιστος καὶ ἄθεος ἀλλὰ ἔγινε Χριστιανός ―πῆρε τὸ ὄνομα τὸ ἀνώτερο ἀπ᾽ ὅλα―, ἀπὸ τὴν ὥρα αὐτὴ ἀνήκει πλέον στὸ Χρι­στό. Καὶ ὅπως ὁ μαθητὴς ὑπακούει στὸ δά­σκα­λο, ὁ στρατιώτης στὸν ἀξιωματικό, ὁ ἀσθε­νὴς στὸ γιατρό, ὁ ναύτης στὸν πλοίαρχο, ἔτσι ἐ­μεῖς πρέπει νὰ ὑπακούουμε στὸ Χριστό.
Καὶ γεννᾶται τὸ ἐρώτημα· ὑπακούουμε ἐμεῖς στὸ Χριστό; Ἂς βάλῃ ὁ καθένας τὸ χέρι στὴν καρδιὰ καὶ ἂς ἐξετάσῃ. Τί ζητάει ὁ Χριστός;
⃝ Ἂς πάρουμε μία ἐντολή. Μᾶς λέει, ὅτι πρέπει ἕξι μέρες νὰ δουλεύουμε, ἀλλὰ τὴν Κυρι­ακὴ ὅλοι στὴν ἐκκλησία (βλ. Ἔξ. 20,8-10· Δευτ. 5,12-15). Τὸ κάνουμε; Δὲν τὸ κάνουμε. Ἐλάχιστες οἱ ἐξαιρέσεις. Στὴν Πρέσπα εἶνε ἕνα μικρὸ χω­ριό, ἡ Ὀξυά, κοντὰ στὴ λίμνη. Πῆγα, χτύπησα τὴν καμπάνα. Δεκαοχτώ κάτοικοι; δεκαοχτὼ παρόντες, οὔτε ἕνας δὲν ἔλειπε! Κατὰ κανόνα ὅμως ὁ κόσμος δὲν ἐκκλησιάζεται.
⃝ Ἄλλη ἐντολὴ τοῦ Χριστοῦ εἶνε νὰ ἐξομολο­γούμεθα. Ἂν σᾶς ρωτήσω ἕναν – ἕνα, κι ἀ­πὸ σᾶς ὡρισμένοι δὲν ἔχουν ἐξομολογηθῆ ἀφ’ ὅτου γεννήθηκαν. Ἐλάχιστοι ἐξομολογοῦν­ται, πολὺ λίγοι· οἱ περισσότεροι εἶνε ἀνεξομολόγητοι.
⃝ Μᾶς λέει ὁ Χριστὸς νὰ μελετοῦμε τὴν ἁγία Γραφή. Τὸ κάνουμε; Εἶμαι σίγουρος ὅτι ῥαδι­όφωνο ἀκοῦτε, τηλεόρασι βλέπετε, ἐφημερίδες διαβάζετε, ἀλλὰ Εὐαγγέλιο; τίποτα!

-Μας λέει ὁ Χριστός, ὅτι οἱ σύζυγοι πρέπει νὰ εἶνε ἀγαπημένοι. Οὔτε αὐτὴ ἡ ἐντολὴ ἐκ­τελεῖται. Καὶ ἐνῷ στὰ παλιὰ τὰ εὐλογημένα χρόνια καὶ ἡ λέξις διαζύγιο ἦταν ἄγνωστος, τώρα ἄνοιξε φάμπρικα τοῦ διαβόλου καὶ τὰ ζευγάρια διαλύονται. Ξένες γυναῖκες, διεφθαρ­μένες, μᾶς ἦρθαν· γιατὶ ἔπεσε χρῆμα· κι ὅ­που πέσῃ χρῆμα, ἐκεῖ ἔρχεται διαφθορά.

* * *

«Αὐτοῦ ἀκούετε», εἶνε ἡ ἐντολὴ τοῦ οὐρανοῦ. Ἐμεῖς ὅμως φράξαμε τ᾽ αὐτιά μας μὲ βουλοκέρι καὶ δὲν θέλουμε ν᾽ ἀκούσουμε. Ἀλλοῦ τεντώνουμε τὸ αὐτὶ ν’ ἀκούσουμε τὰ ψέματα· τὴ φωνὴ τοῦ Χριστοῦ, ποὺ μᾶς λέει τὰ σωστά, δὲν θέλουμε νὰ τὴν ἀκούσουμε.
Τί θὰ γίνῃ; Ἐμένα ῥωτᾶτε; Δὲν ἔχει ἀνάγκη ἀπὸ μᾶς ὁ Χριστός· ἐμεῖς τὸν ἔχουμε ἀνάγκη. Ἀνοῖξτε τὶς προφητεῖες· τί λέει ὁ Ἠσαΐας; «Ἐ­ὰν θέλητε καὶ εἰσακούσητέ μου, τὰ ἀγαθὰ τῆς γῆς φάγεσθε». Ἂν μ’ ἀκούσετε, θὰ ἔχετε ὅλα τ’ ἀγαθὰ τῆς γῆς· ἐὰν δὲ μ’ ἀκούσετε, «μά­χαι­ρα ὑμᾶς κατέδεται», θὰ περάσετε ἀπ᾽ τὸ μαχαίρι, θὰ σᾶς φάῃ τὸ μαχαίρι (Ἠσ. 1,19-20).
Καὶ ἔρχεται, ἔρχεται τιμωρία μεγάλη· ἀστρο­πελέκια, σεισμοί, πόλεμοι, «Ἁρμαγεδών» (Ἀπ. 16,16). Σὲ μία νύχτα θ᾽ ἀδειάσουν οἱ πόλεις κι ὅσοι προλάβουν θὰ πιάσουν τὰ βουνά. Διότι ὅλοι μας, παπᾶδες – δεσποτάδες, μικροὶ – μεγάλοι, φύγαμε ἀπ’ τὸ Θεό, δὲν τὸν ἀκοῦμε.
Μακάριος ὅποιος ὑπακούει στὸ Χριστό.
Ταῦτα, ἀγαπητοί, καὶ εἴθε ὁ Θεὸς διὰ πρεσβειῶν τῆς ὑπεραγίας Θεοτόκου νὰ ἐλεήσῃ καὶ νὰ σώσῃ ἡμᾶς· ἀμήν.

† ἐπίσκοπος Αὐγουστῖνος

(Ομιλία του Μητροπολίτου Φλωρίνης π. Αυγουστίνου Καντιώτου στον ιερό ναὸ της Μεταμορφώσεως τοῦ Κυρίου Ἀρδάσσης – Ἑορδαίας 6-8-1976 ἡμέρα Παρασκευή)

___________________

ΣΤΑ ΡΟΥΜΑΝΙΚΑ

______________________

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului

- 6 august -

Religia noastră, iubiţii mei, este singura adevărată în lume. Pe cât se deosebeşte diamantul de pietriş, atât se deosebeşte religia noastră de toate religiile din lume. Şi este singura adevărată, pentru că Cel care a întemeiat Sfânta noastră Biserică nu este un om, ca noi toţi, ci este Dumnezeu şi om, Dumnezeu-Om. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu. O strigă îngerii şi arhanghelii, proorocii, miriade de oameni. O strigă şi nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor. Iar una din cele mai mari minuni ale Sale este aceasta pe care o sărbătorim astăzi: Schimbarea la Faţă. Să vedem în câteva cuvinte această minune şi ce anume ne învaţă.

***

Aceasta este minunea de astăzi. Nu cred în ea necredincioşii? Alegerea lor. Noi credem în ea. Astăzi Hristos prin transfigurarea feţei Sale a arătat că este Dumnezeu.
Toate câte le-am auzit sunt spre învăţătură: Taborul, norul, Moise, Ilie, Petru, Iacov, Ioan, toate învaţă. Dar eu din toate acestea vreau să luaţi aminte doar la un lucru: La glasul care a zis „Pe Acesta să-L ascultaţi!”.
Cerul a dat o poruncă să-L ascultăm pe Hristos. Acesta este Conducătorul nostru şi noi Acestuia trebuie să ne supunem, ca orice zice să îndeplinim. Aceasta este datoria fiecărui creştin; fie preot, fie patriarh, fie laic, orice ar fi, din clipa în care s-a botezat în cristelniţă şi nu mai este un idolatru necredincios şi un ateu, ci s-a făcut creştin – a primit numele cel mai înalt din toate –, din ceasul acela, de acum aparţine lui Hristos. Şi aşa cum un elev ascultă de învăţător, soldatul de ofiţer, bolnavul de medic, marinarul de căpitan, aşa şi noi trebuie să ascultăm de Hristos.
Se naşte întrebarea: Ascultăm noi de Hristos? Să-şi pună fiecare mâna pe inimă şi să examineze. Ce cere Hristos?
Să luăm o poruncă. Ne spune că trebuie ca şase zile să lucrăm, dar duminica toţi la biserică (veţi Ieşire 20, 8-10; Deuteronom 5, 12-15). Facem asta? Nu o facem. Cu foarte mici excepţii. În Prespe este un sătuc, Oxia, în apropierea unui lac. Am fost acolo şi am tras clopotul. 18 locuitori? 18 prezenţi. Niciunul nu lipsea! Însă în mod regulat lumea nu merge la biserică.
Altă poruncă a lui Hristos este să ne spovedim. Dacă vă întreb pe rând, unul câte unul, şi unii dintre voi nu s-au spovedit de când s-au născut. Foarte puţini se spovedesc, foarte puţini; cei mai mulţi sunt nemărturisiţi.
Ne zice Hristos să studiem Sfânta Scriptură. O facem? Sunt sigur că ascultaţi radioul, vă uitaţi la televizor, ziarele le citiţi, dar Evanghelia? Nimic!
Ne zice Hristos că soţii trebuie să se iubească. Nici această poruncă nu se ţine. Dacă în binecuvântaţii ani de demult cuvântul „divorţ” era necunoscut, acum s-a deschis fabrica diavolului şi cuplurile se destramă. Femeile străine şi stricate au ajuns şi la noi, pentru că căzut banul; şi unde cade banul, acolo vine stricăciunea (căderea morală).

***

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm.
Ce se va întâmpla? Pe mine mă întrebaţi? Nu are nevoie de noi Hristos. Noi avem nevoie de El. Deschideţi profeţiile! Ce zice Isaia? „Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”. Iar de nu Mă veţi asculta, „sabia vă va mânca”, veţi trece prin sabie (Isaia 1, 19 – 20).
Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.
Fericit este cel care-L ascultă pe Hristos.
Acestea, iubiţilor, şi fie ca Dumnezeu prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să ne miluiască şi ne mântuiască pe noi. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Biserică a Schimbării la Faţă a Domnului, Ardassis-Eordeea, 06.08.1976, într-o zi de vineri)

(trad. Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”,
după http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=14061)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina la
Apostolul din Duminica a X-a după Rusalii
(I Corinteni 4, 9 – 16)

Unde sunt părinţii duhovniceşti?

„Căci zeci de mii de învăţători de-aţi avea în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; căci eu v-am născut în Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Corinteni 4, 15).

În această pericopă apostolică, Apostolul Pavel, întemeietorul atâtor Biserici locale, adresându-se Corintenilor le aminteşte cu câte osteneli a izbutit să-i aducă la credinţa în Hristos. Întreaga lui lucrare apostolică a fost şi este o trudă, o jertfă, o smerenie. A jertfit toate şi s-a lipsit până şi de cele necesare. A flămânzit, a însetat, a rămas gol. A trecut chiar prin primejdii, uneori de la oamenii răi care îl duşmăneau, iar alteori din partea stihiilor naturii în călătoriile lui. În sfârşit, pentru acest scop a primit atacuri, jigniri şi clevetiri. S-a smerit, a arătat îngăduinţă, a dat înapoi. Înainte de toate nu a vrut să profite de demnitatea sa, nici să îngreuieze pe cineva pentru întreţinerea sa. Şi chiar şi în acest moment, în care îşi scrie epistola, lucrează cu înseşi mâinile lui, ca să-şi scoată pâinea.
Se naşte însă întrebarea: De ce le zice pe toate acestea? Vrea doar să-i facă să se ruşineze şi să se smerească? Desigur că nu. Nu le vorbeşte imperativ, ca un stăpân peste ei. Nu le vorbeşte, precum avea dreptul, ca un dascăl căruia ei îi datorează recunoştinţă, ca un apostol faţă de care ei datorează ascultare. Vorbeşte din dragoste. Pentru binele lor le zice. Vrea să-i preţuiască, să-i emoţioneze, să-i cultive. De aceea, îi sfătuieşte precum un tată îşi sfătuieşte copiii pe care îi iubeşte şi pentru care îi pasă: „Nu înfruntându-vă pe voi vă scriu acestea, ci ca pe nişte fii ai mei iubiţi învăţându-vă” (I Corinteni 4, 14). Nu pedepseşte, ci sfătuieşte. Sfântul Ioan Gură-de-Aur, tâlcuind această pericopă (Omilia XIII la I Corinteni 3), observă: „Cine nu ar primi să asculte  de un tată care este îndurerat şi sfătuieşte cele ce se cuvin?” (Părinţi Elini ai Bisericii 18 [43], 360).
Şi încheie Apostolul Pavel: „Căci dacă mii de învăţători aţi avea în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi; căci eu v-am născut pe voi în Hristos Iisus prin Evanghelie” (I Corinteni 4, 15). Atât cât un tată îşi iubeşte copilul, nu poate să-l iubească un dascăl şi un pedagog. Mulţi dascăli poate oricine să aibă, dar tată al lui este unul singur. Şi corintenii poate că au ascultat pe mulţi şi au fost folosiţi duhovniceşte de mulţi, însă părinte al lor, care i-a născut în Hristos şi i-a făcut mădulare ale Bisericii, este unul singur: Apostolul Pavel. Cel care i-a născut, i-a adus la viaţa în Hristos. În această naştere, sămânţa, grăuntele, care a căzut în inima lor şi a odrăslit noua viaţă, nu are legătură cu trupul şi cu materia; este duhovnicească, este cuvântul Evangheliei.

***

Părinţi duhovniceşti! Prin ceea ce zice, Apostolul Pavel face o deosebire părinţilor în două categorii. Prima categorie sunt părinţii fizici sau biologici, bărbatul şi femeia care se întâlnesc în Taina Nunţii  şi nasc copii. În cealaltă categorie naşterea nu este trupească, ci duhovnicească. Este o naştere, despre care Evanghelistul Ioan vorbeşte în primul capitol al Evanghelie lui, şi spune despre cei care au crezut în Hristos şi s-au renăscut prin Botez, că această naştere a lor nu s-a făcut din dorinţă trupească. Naşterea aceasta s-a făcut prin credinţa în Dumnezeu, în Domnul nostru Iisus Hristos: „Care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din dorinţa bărbatului, ci de la  Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 13).
Aşadar, două naşteri. Acest lucru ne aduce în minte şi pe Marele Alexandru, care, aşa cum se ştie, l-a avut tată biologic pe Filip, iar părinte duhovnicesc pe filozoful Aristotel. Şi, desigur, pe amândoi i-a iubit. Dar atunci când a făcut o comparaţie între aceste două persoane, a arătat că-l iubeşte mai mult pe al doilea. A spus: “Tatălui meu îi datorez pe a trăi, iar dascălului meu îi datorez pe a trăi bine”. Şi dacă Marele Alexandru filosofând s-a exprimat astfel, ce să mai spunem noi, care şi pe a trăi, şi pe a trăi bine, dar care chiar şi lucrul cel mai important dintre toate, pe a trăi după Hristos sau în Hristos, o datorăm părinţilor noştri duhovniceşti?
Părinţii noştri duhovniceşti sunt preoţii şi predicatorii, organele sau uneltele lui Dumnezeu, care prin predica Evangheliei şi prin săvârşirea Tainelor ne nasc din nou. Fără ajutorul lor n-am avea în noi înşine viaţă duhovnicească. Am trăi cum trăiesc animalele care mănâncă, beau şi se întreţin cu hrana materială; cresc, se înmulţesc, iar la sfârşit mor.
Care sunt însuşirile unui părinte duhovnicesc? Adevăratul părinte duhovnicesc este îndurerat şi se interesează de copii lui. Nu doar îi sfătuieşte, ci îi şi ceartă; asta înseamnă adevărată dragoste. Se nelinişteşte dacă sunt sau nu pe drumul cel bun. Se îngrijeşte pentru hrana lor duhovnicească. Se roagă zi şi noapte pentru propăşirea şi mântuirea lor. Adună şi învistiereşte tot ce poate pentru ei. Sacrifică toate şi se sacrifică şi pe sine însuşi, după exemplul apostolului Pavel, pentru cei pe care i-a adus la credinţa în Hristos. În sfârşit, pe aceştia îi va face şi moştenitori ai lui, lăsându-le tot ce are mai preţios.
Mare este lucrarea părinţilor duhovniceşti. Şi dacă astăzi Elada, mica, dar slăvita noastră patrie, viază şi există, o datorează acestora. Ce înţelegem când zicem viază? Nu doar pe a trăi, lucru pe care îl au şi animalele necuvântătoare sau iraţionale, nici doar pe a trăi bine,  pe care lucru  îl aveau şi strămoşii noştri antici. În principal, înţelegem pe a trăi după Hristos, adică credinţa creştin-ortodoxă, care astăzi este şi trebuie să fie comoara noastră. Dacă n-ar fi lucrat părinţii duhovniceşti în ţara noastră, acum n-ar mai fi existat suflete care să poată să spună împreună cu Pavel: ”De acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2, 20). Acest lucru creştinii renăscuţi îl datorează pururea pomeniţilor preoţi şi dascăli ai Bisericii noastre, dintre care mulţi şi-au jertfit până şi viaţa, ca să fim noi astăzi creştini. Să pomenim nume? Cărţi ale vieţii ar fi necesare pentru a descrie isprăvile lor eroice.
Pe aceşti adevăraţi părinţi duhovniceşti, noi, copiii lor duhovniceşti, avem datoria să-i iubim cu fapta, dar mai ales să-i ascultăm. Să-i pomenim şi să ne rugăm pentru ei, fie că se află în viaţă, fie că au plecat în cer. Să ne amintim de cuvintele lor şi să le păzim. Să  ne reamintim de exemplul lor şi  de luptele lor şi să le imităm credinţa, aşa cum ne îndeamnă Apostolul Pavel: “Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu‚ la al căror sfârşit  privind  să le urmaţi credinţa!’’ (Evrei 13, 7 ).

* * *

Dar poate va întreba cineva: Există astăzi, în secolul nostru, secol materialist, există  părinţi duhovniceşti?
În ceea ce priveşte forma, desigur că există. Sunt preoţii şi arhiereii noştri,  care poartă slăvita rasă de cleric ortodox. Însă dincolo de această îmbrăcăminte preoţească, care exterior distinge, câţi din ei au şi însuşirile esenţiale ale adevăraţilor părinţi ai Bisericii? Mulţi se numesc părinţi duhovniceşti şi exercită lucrarea paternităţii duhovniceşti. În esenţă însă, din nefericire, puţini corespund acesteia. Vai! Zece mii de clerici suntem în Elada. Câţi din noi ne îndeplinim sfintele noastre datorii? Vreţi o dovadă? Urmăriţi câţi vin la biserică în parohia voastră. Nu vor depăşi 2% din total. Ceilalţi însă unde sunt, unde se află? Unii rămân acasă, alţii călătoresc, unii lucrează, alţii dorm pentru că şi-au petrecut noaptea urmărind televizorul, unde satana le predă propriile lui lecţii; astăzi oamenii nu au ochi pentru Dumnezeu, au ochi pentru diavolul. Asta arată că poporul nostru rămâne nepăstorit.  Cine se va îngriji de aceste suflete, care sunt “ca nişte  oi care nu au păstor”? (Matei 9, 36 ).
Unde este Pavel Apostolul, unde Petru, unde Ioan Evanghelistul, care odată, pentru un fiu de-al său duhovnicesc care a luat-o razna şi s-a făcut  tâlhar a alergat de a ajuns până în peştera lui, sus, în munţi, şi nu s-a liniştit până nu l-a readus în braţele lui Hristos?
Unde este Marele Vasilie, unde-i Ioan Gură de Aur, unde-i Grigorie Teologul, care a preluat Constantinopolul cu foarte, foarte puţini ortodocşi, iar când a plecat întorsese déjà aproape toate oile rătăcite în staulul Ortodoxiei ? Şi, ca să extindem întrebarea la anii mai recenţi, unde sunt lucrătorii întocmai cu Apostolii şi luminătorii Bisericii, unde-i Cosma Etolianul, care şi-a jertfit isihia şi liniştea sa pentru fiii risipitori şi pentru oile cele pierdute ale turmei lui Hristos?…
Într-adevăr, rare sunt exemplele de adevărată paternitate în zilele noastre. A venit vremea în care, ca să găsească cineva un adevărat părinte duhovnicesc, trebuie să caute mult. Şi, printre altele, nevoile sunt mari. Această paternitate este de neînlocuit pentru mântuire şi atunci când este exercitată aşa cum se cuvine umple inimile cu o împlinire inexprimabilă. Legătura care se dezvoltă între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc, este incomparabil mai mare decât legătura trupească ce uneşte un tată biologic cu fiul său. Mai înaltă este rudenia duhovnicească decât orice altă rudenie din lume. Fericiţi cei care trăiesc în atmosfera acestei rudenii ideale. Astfel de fii duhovniceşti trebuie să se îngrijească să dobândească şi ieromonahii de astăzi şi, desigur, episcopii, în loc să ţină pe lângă ei pe rudele după trup. Dar şi cei mai mulţi din preoţii noştri căsătoriţi – şi nu-i judecă nimeni că sunt căsătoriţi – din nefericire, îşi iubesc doar femeia şi copiii lor. Dincolo de ei, nimic mai mult. Ataşaţi atât de mult faţă de familia lor trupească, ca şi cum ar adora-o. Şi ajung nu creştini şi preoţi ai Domnului, ci – să spunem groaznicul cuvânt – închinători la idoli! A spus-o Hristos “Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult  decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult  decât pe Mine nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Pe drept cuvânt, pururea pomenitul Arhiepiscop Ieronimos Kotsonis a scris o carte cu titlul “Suntem creştini?”. Creştini cu numele, însă în realitate închinători la idoli.
Dar să nu deznădăjduim. În mulţimea  clericilor noştri există şi clerici cu conştiinţa misiunii lor. Un preot, pe care l-am hirotonit, a izbutit prin sfântul său exemplu şi prin lacrimile lui să umple biserica de creştini. O, dacă toţi clericii am avea o scânteie din focul  duhovnicesc care ardea în inima Sfântului Cosma Etolianul! Patria noastră ar fi atunci o ţară de Sfinţi.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară
“Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: “Apostolos”, Atena, 2001)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina
la pomenirea Sfinţilor şapte Mucenici Macabei,
a maicii lor Solomoni şi a bătrânului Eleazar

- 1 august -

Toată familia – mucenici

În lupte, iubiţilor, în luptele care au loc în stadioane, atleţii care se luptă sunt tineri şi se disting prin puterea lor trupească şi prin gimnastică. Dar noi astăzi vă vom chema la o luptă (întrecere), unde veţi vedea că iau parte nu doar tineri în tinereţea lor, ci şi mici copii, şi femei, şi chiar oameni bătrâni şi bolnavi, şi toţi se luptă şi biruiesc.
Curioase lucruri! – îmi veţi spune. Un prunc, un bolnav şi o bătrână pot să ia parte la lupte, să biruiască şi să fie încoronaţi? Fireşte, acest lucru nu are loc în sala de gimnastică, pe terenul de sport şi în stadioane. Însă se întâmplă într-un alt stadion, care se numeşte stadion al virtuţii. În acest stadion, Dumnezeu îi cheamă pe oameni, iar la luptele acestuia pot să participe toţi. Pentru că ceea ce este necesar în aceste lupte duhovniceşti nu este puterea fizică, ci un suflet viteaz şi hotărât, un suflet care să fie gata să spună diavolului şi uneltelor lui: Trupul mi-l puteţi arde, dar de credinţa mea nu mă lepăd! Dacă însă înăuntrul omului nu există un suflet viteaz, ci un suflet care se teme, atunci toţi văd jalnica privelişte a unor tineri cu trupuri de oţel, care deşi biruiesc în luptele atletice, sunt biruiţi şi umiliţi de patimile lor, căzând şi închinându-se diavolului şi uneltelor lui.
Veniţi, iubiţii mei, să urmăriţi o luptă duhovnicească minunată, la care au luat parte nouă suflete viteze, ce au biruit şi s-au arătat eroi ai credinţei şi ai virtuţii, iar pomenirea lor rămâne nemuritoare. Biserica a hotărât 1 august ca zi de sărbătoare a lor. Aceşti luptători sunt cei şapte copii Macabei, mama lor Solomoni şi preotul Eleazar.

***

Cu mintea ne aflăm în anii 160 î.Hr. Acolo jos, în Orient, şi mai precis în Israel, domina o mare tulburare. Un rege idolatru, pe nume Antioh Epifanis, a ajuns cu oştile sale la Ierusalim, ca să se răzbune pe acei iudei care nu s-au închinat şi ei idolilor. Pentru că în Israel apăruseră nişte bărbaţi viteji, aşa-numiţii Macabei, care s-au împotrivit idolatriei şi au răsculat poporul împotriva tiraniei. Vrem – au spus – să trăim liberi, să ne închinăm Dumnezeului nostru şi nu să fim sclavi, închinându-ne idolilor. În jurul acestora s-a adunat popor mult. Idolatrul Antioh a luat hotărârea să nimicească această mişcare patriotică şi religioasă. A ucis 80.000 de iudei. A întemeiat un tribunal în Ierusalim şi îi judeca el însuşi. Pe cei pe care îi prindeau şi îi aduceau înaintea lui îi punea să mănânce carne de porc friptă – lucru pe care religia lor îl interzicea – şi să jertfească idolilor. Cei care mâncau şi jertfeau erau liberi; dar cei care refuzau să mănânce carne de porc şi să jertfească, aceştia erau omorâţi în chinuri.
Între cei prinşi erau şi şapte tineri împreună cu respectabilul lor părinte duhovnicesc, preotul Eleazar, şi cu mama lor Solomoni. Să istorisim mucenicia acestor suflete viteze? N-avem timp. Cine vrea, să deschidă Vechiul Testament şi să citească ultima lui carte, IV Macabei. Acolo se descrie în detaliu mucenicia lor. Aici vom spune câteva cuvinte despre Eleazar, Solomoni şi cel mai mic dintre cei şapte copii.
Eleazar era de 90 de ani. Şi cu el a început ancheta. Tiranul credea că Eleazar, fiind bătrân, avea să se teamă, avea să se lepede de credinţa sa şi astfel ar fi devenit pricină de a-i urma exemplul şi cei şapte tineri. Pentru că tinerii ar fi zis: Bătrânului acesta, care de la o zi la alta îşi aşteaptă moartea, i s-a făcut milă de viaţa sa; şi noi, care suntem tineri, să nu ne fie milă de viaţa noastră? Dar bătrânul Eleazar era un suflet viteaz. – Mănâncă carne de porc – îi zic călăii. – Nu, răspunde. De 90 de ani păzesc legea lui Dumnezeu şi cum s-o încalc acum? Mor, dar nu încalc porunca lui Dumnezeu, nu-mi trădez credinţa. Călăii îl lovesc sălbatic cu biciul şi bătrânul cade jos leşinând. Călăii îl ridică, sunt gata să-l arunce în foc. Eleazar se întoarce către cei şapte tineri şi le spune: Tinerilor, luptaţi-vă şi muriţi pentru credinţă.
După mucenicia lui Eleazar, sunt strigaţi cei şapte tineri împreună cu mama lor Solomoni. Stau cu curaj înaintea tiranului. Buna cuviinţă şi frumuseţea lor provoacă minunarea lui Antioh. Fie-vă milă de tinereţile voastre, le zice. Mâncaţi puţină carne de porc şi eu vă voi pune în mari demnităţi. Tinerii refuză. Şi s-ar fi aşteptat cineva ca tiranul să poruncească să fie executaţi toţi împreună în acelaşi ceas. Dar tiranul nu a făcut-o. A poruncit să fie executaţi în ordinea vârstei. Executarea să înceapă de la cel mai mare şi să sfârşească cu cel mai mic. A făcut-o cu un scop, pentru că spera ca cei mai mici, văzând mucenicia celor mai mari decât ei, să se sperie şi să se lepede de credinţa lor. Căci, chiar dacă pe unul din ei ar fi reuşit să-l înduplece să se lepede de credinţa lui, aceasta ar fi fost o biruinţă a tiranului. Dar cu ajutorul lui Dumnezeu şi cei şapte tineri, unul după altul, şi-au mărturisit credinţa lor şi au păşit spre mucenicie.
Pe fratele mezin, care era un copilaş, ce doar lăsase sânul mamei, tiranul a sperat că-l va câştiga. Când a venit rândul lui, tiranul l-a chemat pe copilaş lângă el şi a încercat cu mângâieri şi cuvinte dulci să-l facă să se lepede de credinţa sa. Dar mama lui, Solomoni, l-a privit în ochi şi cu semne şi cuvinte l-a sfătuit să nu se înfricoşeze, ci să îi imite pe fraţii lui care au mărturisit prin mucenicie. Micuţul a prins curaj şi singur s-a năpustit în focul pe care-l aprinseseră călăii şi s-a făcut în felul acesta ardere-de-tot.
A rămas acum mama, Solomoni. Aceasta, văzând mucenicia celor şapte copii a fost muceniţă de şapte ori. Nu de şapte ori, zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur, ci de paisprezece ori. Pentru că mucenicia copiilor este de două ori mucenicie pentru mamă. O, ce mamă eroică a fost aceasta! Ce mamă sfântă! Nu un mucenic, ci şapte mucenici a dat. Aceasta cu copiii ei au alcătuit o biserică întreagă. În urma tuturor şi-a mărturisit credinţa şi şi-a pecetluit mărturia ei cu propriul sânge.

***

Iubiţii mei creştini! Sfânta Solomoni şi-a adus ca dar lui Dumnezeu pe cei şapte copii ai ei. Care mamă astăzi, aduce un astfel de dar lui Dumnezeu? Din nefericire, în blestemata noastră epocă toţi îi împing pe copiii lor spre diavolul, iar dacă apare vreun copil, care vrea să-I slujească lui Dumnezeu, toţi îi îndepărtează.
Mamelor, iubiţi-L pe Dumnezeu mai mult decât pe copiii voştri! Tinerilor, să fiţi gata ca şi Macabeii, ca să le sacrificaţi pe toate pentru credinţă. Bătrânilor, imitaţi-l pe bătrânul Eleazar.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară
“Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: „Myripnoa anthi”, Atena, 2007)